Poezie Potopul (arca de salvare)

POTOPUL (ARCA DE SALVARE)



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Aşa va fi ca la potop, aidoma,

Când va veni ISUS HRISTOS pe nori,

Şi vor pieri cum a pierit Sodoma,

Acei ce stau acum nepăsători.



Căci DUMNEZEU lui Noe i-a vorbit

Să-şi construiască o arcă de salvare,

Căci tot pământul va fi nimicit

Cu revărsări de ape curgătoare.



Şi-aceasta e din cauza sâlniciei

Şi răutăţii care a crescut,

Căci oamenii din harfa bucuriei

Unelte pentru luptă şi-au făcut.



Căci între ei se războiau vecinii

Deşi erau copii de-acelaşi neam,

Dar pe pământ s-au înmulţit "Cainii"

Şi cei din Set, urmaşii lui Adam.



O lume plină de nelegiuire

Ca şi acum, în goană după rău,

Lipsiţi de sentimentul de iubire

Şi de credinţa sfântă-n DUMNEZEU.



Îngrijoraţi cu viaţa trecătoare

Ca şi acum, căsătorii, zidiri,

Căci ei credeau în raiul de sub soare

Şi-n Paradisul acestei fericiri.



Căci uriaşi erau atunci în lume

Ce se-ncredeau în pumnul lor cel greu,

Ca şi acum, savanţii cu renume

Ce-şi leapădă credinţa-n DUMNEZEU.



Ca şi acum, şi ei râdeau de Noe

Cum râde lumea azi de pocăinţă,

Şi spun cu toţi că n-ar avea nevoie

De mântuirea dată prin credinţă.



Ca şi acum, vrăjmaşii cu ocară

I-au zis lui Noe: "Ţi-ai ieşit din minţi!"

Când l-au văzut cum taie şi măsoară

În arşiţa căldurilor fierbinţi.



Ca şi acum, mesajele-ndurării

Le-au refuzat cu încăpăţânare.

Deşi erau pe căile pierzării

Ei n-au crezut în arca de salvare.



Ca şi acum, sfârşitul omenirii

Era privit ca ceva legendar,

Căci va veni potopul nimicirii

N-au vrut să creadă cei cu gând murdar.



Un singur om trăia neprihănirea

În mijlocul vacarmului tumult,

Şi-n loc să-l ia exemplu omenirea

Ei l-au numit "ereticul, incult."



Un singur om trăia în ascultare

Şi-n temere de glasul Celui Sfânt,

Iar ceilalţi, trăiau în nepăsare

Şi-n rătăcirea vechiului pământ.



Un singur om, Gilgames cel sihastru

Salvează rasa prin credinţa lui,

Planeta-ntreagă, marele albastru,

Depinde-acum de robul DOMNULUI.



Căci pentru ei sentinţa a fost dată

Căci iată norii s-au îngrămădit,

Întreaga zare-n negru-i îmbrăcată,

Şi-adâncurile s-au dezlănţuit.



Căci fulgerele spintecau zenitul,

Iar vuietul de ape zgomotos,

I-a anunţat că a venit sfârşitul

La-ntregul neam ce-a fost necredincios.



Căci zi şi noapte fără încetare,

Mai negri nori, mai plini se adunară,

Văzduhu-ntreg părea că e o mare

Cu cai de foc ce încontinuu zboară.



Înalţii pomi cu frunze şi petale

S-au prăvălit cu tot cu rădăcină,

Căci apele i-au smuls, i-au dus la vale,

Amestecaţi cu pietre şi cu tină,



Vedeai părinţii cum strigau copiii

Dar în zadar, că nu s-au mai găsit,

Căci apele, pe văile pustiei

În nesfârşită mare s-au unit.



Iar pe deasupra valurilor sumbre

Pluteau fiinţe fără duh şi viaţă,

Era Sfârşitul!... numai nori şi umbre,

Era tot seară, fără dimineaţă.



O grozăvie nemaipomenită

Era potopu-n pragurile porţii,

O lume-ntreagă piere pedepsită

Căci apele duceau la vale morţii.



Corabia era înconjurată

De cei ce-au râs, de-ntreaga lor mulţime,

Dar prea târziu, căci uşa-i încuiată

De îngerul venit din Înălţime.



Şi-au tot bătut la uşa încuiată

"Deschide-ne, iubitul nostru frate!

Căci uite câtă lume-i înecată!

Acum vedem că tu-ai avut dreptate!



Cum n-am ştiut să ascultăm de tine!

O, iartă-ne trecutul păcătos!

Căci iată-acum sfârşitul nostru vine!

O, frate Noe, noi te-am ştiut milos!"



Şi apele au început să crească,

Pământu-ntreg acum e inundat,

Iar cei ce-au vrut să scape, să trăiască,

Spre înălţimi cu toţi s-au îndreptat.



Şi-au plâns amar să-şi potolească chinu'

Fără nădejdi şi fără alinare,

Căci patruzeci de zile încontinuu

Şi zi şi noapte ploaia-i tot mai mare.



Dar nici pe munte n-au aflat scăparea

Nici ei, nici corbii şi nici căpriorii,

Căci din adâncuri se înalţă marea,

Iar de deasupra se revarsă norii



"Mai e puţin şi marea ne inundă!"

Strigau vitejii aceia tremurând...

Căci peste munţi, sub bolta cea rotundă,

Vedeai doar ape, ape murmurând.



Şi-au mai rămas din cele zburătoare

Dorind şi ele de potop să scape,

Dar obosind de zbor în aripioare,

S-au prăbuşit, s-au înecat în ape.



Dar peste văi şi lumea înecată,

Corabia se înălţa mereu,

Salvarea celor opt e-asigurată,

Căci Noe l-a crezut pe DUMNEZEU.



Iar munca ceea nu era uşoară

Să-ţi faci tu singur arca din gofer,

Şi mai ales când răii te-mpresoară

Şi râd de tine când le spui de cer.



Dar nu se dă în lături credinciosul

Oricât l-ar râde solii lui Satan,

El îşi alege zilnic chiparosul

Să-şi facă arca după sfântul plan.



Căci Noe avea spre bolta cea albastră

Privirile în timpul de mânie,

Corabia în sus avea fereastră

Nu lateral, spre lumea cea pustie.



Şi-au stat cu toţi în arca de salvare

În linişte, deasupra de coline,

Şi oamenii, şi-a lor vieţuitoare,

Căci cele trei etaje erau pline.



Iar DUMNEZEU era cu ei, Cuvântul,

Acel dintâi şi Cel de la sfârşit,

Făcând să sufle peste ape vântul,

Şi se-arătă uscatul pustiit.



Şi-a dispărut şi fulgerul şi norul

Şi se-arătă albastrul cel senin,

Iar porumbelul îşi luase zborul

Şi s-a întors cu frunze de măslin.



Şi-au decolat pe muntele cel mare

Pe Ararat, corabia se-opreşte,

Şi-au prăznuit întâia sărbătoare,

Iar Noe Celui Sfânt îi mulţumeşte.



Şi-au început din nou să se-nmulţească

Din Sem, din Ham şi din Iafet, urmaşii,

Pe-un nou pământ din nou să locuiască,

Dar se născură iarăşi, şi vrăjmaşii.



Căci sodomiţii cupa şi-o umplură

Cu fărădelegi ce n-au asemănare,

Atunci Cel Veşnic iar luă măsură

Să pedepsească a lor destrăbălare.



Dar nu cu ape, ci cu "prometeul",

Cu foc, va fi pământul nimicit,

Căci Legământul Sfânt e curcubeul

De la potop şi până la sfârşit.



"O, DOMNUL meu, şi dacă în cetate

Se vor găsi cincizeci de credincioşi,

Găsi-vor ei la Tine bunătate?

Sau vor pieri cum pier cei păcătoşi?"



Avraam insistă, cere îndurare,

Căci se gândea la cei neprihăniţi,

Căci Lot s-a dus cu turma lui cea mare

Să locuiască printre sodomiţi.



Şi coborî pe scara mijlocirii

De la cincizeci la zece, foarte jos,

Dar printre zeci şi mii de robi ai firii,

Era doar unul singur credincios.



Un singur om trăia după dreptate

Batjocorit oriunde, peste tot,

Căci sodomiţii plini de răutate

Cu duşmănie îl priveau pe Lot.



Un singur om trăia în ascultare

Avertizat de tainicele şoapte,

Căci vor veni trimişi din depărtare

Să găzduiască-n casa lui o noapte.



Căci vor veni doi îngeri cu tărie

Să-l izbăvească pe cel chinuit,

Şi să reverse cupa de urgie

Peste poporu-acela răzvrătit.



Şi va pieri Sodoma şi Gomora

În flăcările focului cumplit,

Când soarele pe boltă, aurora

Va apărea în zori, la răsărit.



C-au săvârşit tot felul de păcate,

Nepăsători şi mândri, şi avari,

Iar pe deasupra, plini de răutate

De sodomie toţi erau murdari.



Iar îngerii de-aceea se arătară

Ca oameni paşnici în al lor ţinut,

Ca să le-ncerce inima murdară

La sodomiţii care i-au văzut.



Când Lot i-a dus pe solii sfinţi în casă

Să-i găzduiască, om neprihănit,

La poarta lui mulţimea păcătoasă

Cu gânduri necurate au venit.



Căci oamenii acei necuraţi

Au depăşit chiar legile fireşti,

Căci ei umblau bărbaţi după bărbaţi,

Călăuziţi de spirite lumeşti.



"Nici pentru zece nu voi nimici!"

Îi zise DOMNUL lui Avraam, milos,

Dar Avraam degeaba mijloci,

Căci ei n-aveau nici unul credincios.



Căci Lot era străin, nu băştinaş,

De-aceea l-au batjocorit mereu,

Şi l-au numit "judecător vrăjmaş"

Dar Lot s-a încrezut în DUMNEZEU.



Zadarnic ei i-au hotărât pieirea

În noaptea ceea când s-au răzvrătit,

Căci îngerii lovindu-i cu orbirea,

Pe Lot din mâna lor l-a izbăvit.



Şi l-au condus afară din cetate

Când soarele era la răsărit,

Căci Judecata a făcut dreptate

Iar flăcările, focul i-a topit.



Şi-au ars pe veci cetăţile murdare

Şi-a mai rămas de amintire locul,

Ca mărturie pentru fiecare

Că la Sfârşit, pedeapsa este focul!



Căci Pavel scrie fraţilor din Roma

De rătăcirea celor iscusiţi,

Ce merg pe calea celor din Sodoma,

Căci se născură alţi nelegiuiţi.



Ca şi atunci, cu-aceeaşi urâciune,

Şi necredinţă, şi păcat şuvoi,

Căci oamenii în loc de rugăciune

Îşi construiră arme de război.



Ca şi atunci, copiii şi adulţii

Şi cei bătrâni cu pletele cărunte,

Nu vor să creadă-n mântuire, culţii,

C-aceste lucruri parcă-s prea mărunte.



Dar când sfârşi-va cea din urmă filă,

Mulţimile vor bate iar la uşă,

"Deschide-ne ISUSE, fie-ţi milă!

Căci ne smerim în sac şi în cenuşă!"



Şi vor fugi cu toţi spre cimitire

Să intre-n locul celor adormiţi,

Înspăimântaţi de-a lui HRISTOS venire

Căci n-au crezut în El cei răzvrătiţi.



Nu slăbănogii fără de putere,

Nu cerşetorii-atunci se vor ruga,

Ci căpitanii ajutor vor cere

Şi către munţi cu toţi vor alerga.



Căci pe pământ va fi o grozăvie

Cum n-a mai fost necaz aşa de mare,

Când îngerii cu ultima urgie

Vor nimici mulţimea de popoare.



Iar dacă-acele zile de-ncercare

N-ar fi scurtate de pe calendar,

N-ar mai rămâne nimeni în picioare,

S-ar pierde toţi, şi cei aleşi prin har.



Căci vor veni cei răi să-i chinuiască

Şi mulţi prooroci cu-acelaşi simţământ,

Vor încerca de cer să-i dezlipească,

Şi de credinţa-n DUMNEZEUL sfânt.



Căci urâciunea cea pustietoare

În vremea ceea se va pituli

În locul sfânt, la sfinţi în adunare,

Şi tot ce-i drept şi sfânt va pustii.



Căci peste tot păcatul se întinde

Şi dragostea la mulţi se va răci,

Căci fraţi pe fraţi atuncea se vor vinde

Şi-n necredinţă se vor nimici.



Căci anticristul, să înşele fraţii

Va zice: "Eu sunt cel adevărat!"

Şi mulţi "hristoşi" vor da la mulţi relaţii

Dar numai Unul singur a-Înviat.



În vremea ceea glasuri din pustie

Vor zice: "Iată, aicea e Hristosul!"

Dar nu e DOMNUL care ne învie,

E-nşelătorul lumii, mincinosul!



Dar pentru noi reperul e smochinul

Când toate aceste semne s-or ivi,

Hristos ne spune astăzi, nu străinul,

Atuncea DOMNUL nostru va veni.



Cum fulgerul despică-n două zarea

Din răsărit şi până la apus,

Aşa va fi în slavă arătarea

Aşa va fi venirea Lui ISUS.



Şi-L vor vedea şi oamenii din lume,

Dar tremurând cu toţi se vor boci,

Căci El pe-ai Lui îi va chema pe nume

Şi vor zbura cu El în veşnicii.



Căci chiar din pat, Mireasa Lui iubită

Se va trezi şi va zbura în Sus,

Căci într-o clipă ea va fi răpită

De Duhul Sfânt, când va veni ISUS.



Înveşmântată-n haină aibă, nouă

Se va sui cu Mirele-n palat,

Atunci va fi o despărţire-n două

Căci numai cinci din zece au vegheat.



Atunci va fi surpriza aceea mare

Căci nimeni nu cunoaşte acea zi,

Cum s-a-întâmplat cu arca de salvare,

Se va-întâmpla când DOMNUL va veni.



Căci oamenii în lanţurile firii,

Ca şi atunci, în patimi şi beţii,

Va fi la fel şi-n ziua revenirii,

Ca la potop, târziu se vor trezi.



Şi vor rămâne-n veşnicele plângeri

Ca şi Sodoma-n foc şi-n chin amar,

Dar cei aleşi, ca Lot, atraşi de îngeri,

Se vor sui la Domnul în Ţoar.



Căci şi-au stricat cărările şi drumul,

De-aceea DOMNUL îi va pedepsi,

Că-n urma lumii va rămâne fumul,

Cum l-a văzut Avraam în zori de zi.



Şi cerurile-întinse şi pământul

Se vor topi cu toate de căldură,

Când va veni ISUS HRISTOS, Cuvântul,

Să judece întreaga creatură.



Căci despre ziua ceea-nfricoşată,

Au scris profeţii-n sulurile cărţii,

Căci va veni o dreaptă judecată,

Când din pământ vor învia toţi morţii.



Şi-acum ce-aţi vrea? Vre-un înger să vă-ndemne?

Citiţi în Marcu, Luca şi Matei,

Şi veţi vedea profeticele semne,

Cum se-mplinesc chiar astăzi, fraţii mei.



Căci astăzi strigă lumea după pace,

Căci azi sunt două mari împărăţii,

Cum este scris în Cartea cu soroace,

Că lumea-n două se va despărţi.



Căci astăzi necredinţa bântuieşte,

Căci oamenii s-au proclamat atei,

Deşi Scriptura sfântă se vesteşte,

Va fi doar mărturie pentru ei.



Căci astăzi munţii de nelegiuire

Sunt mai înalţi ca-n ziua potopirii

Nici credincioşii nu mai au iubire,

Nu e departe ziua revenirii.



Căci era noastră-i mult mai otrăvită

Decât Sodoma-n veacuri depărtate,

Căci nimfele pe oameni îi agită,

Păcatele se văd televizate.



Da, era noastră-i mult mai atacată

Decât păgânii-acei nepăsători,

Deşi avem Scriptura ce ne-arată,

Deşi avem atâţi predicatori.



Avem cântări, şi coruri, şi fanfare,

Şi Duhul Sfânt cu semne şi scântei,

Şi uite, totuşi câtă nepăsare!

Vom fi mai aspru judecaţi ca ei.



Da, era noastră-i plină de spitale

Şi cimitire de înfometaţi,

Şi-acesta-i semn al revenirii Sale

Şi-îndemn ce strigă-ntr-una: "Să vegheaţi!"



O, Doamne bun, ce l-ai ales pe Noe,

Şi din potop l-ai smuls şi l-ai salvat!

În ziua ceea toţi avem nevoie

Să stăm în norul binecuvântat!



Ne pregăteşte Tu acuma prin harul!

Şi DUHUL SFÂNT la toţi am vrea să-L dai

Lăsând Sodoma să găsim Ţoarul,

Căci vrem să fim cu Tine sus în rai!



Ne bizuim pe-a Ta făgăduinţă

Căci Tu vei face alte ceruri noi,

Dar pân' atunci ne dă la toţi credinţă!

Să biruim, să nu ne dăm 'napoi!



Când fiii Tăi vor trece prin cuptoare,

Când corpu-acesta va cădea distrus,

Ne dă la toţi credinţă şi răbdare!

Să biruim şi noi ca şi ISUS!



Am vrea să fie toată adunarea

Şi tot poporul care-aşteaptă-n prag,

În ziua ceea când va fi serbarea,

Pe-al fericirii nesfârşit meleag.



De-aceea dă-ne picurii iubirii!

Să crească-n piept iubirea tot mai mare!

Ca să privim spre ziua revenirii

Întrând cu toţi în arca de salvare.



AMIN