Poezie iubirea (15)

Un univers de taine e iubirea

În care minunile aleargă

Strigându-si fiecare fericirea

Fără să știm unde se duc

De unde vin...



Ce n-a mai fost văzut

Ea la lumină scoate

Din adâncimi de noapte

Se -ntruchipează-n mii și mii de forme

S-aline durerile enorme



Mereu aceeași este

Și alta tot mereu

S-o știi e greu,

S-o ai, mai greu.



E forța neînfrântă

Și-n lacrimi mângâiere sfântă

De vrei s-o prinzi, îți scapă,

Rămâne de-o alungi

Nu-i poți fixa hotare

Nici drum de alergare...



Cînd o privim de fiecare dată

Alt chip ne-arată

Aceeași lumină

În alte străluciri reflectată

Când limpezimea ei

Nu pare-a fi deplină

Nu ea,

Ci privirile noastre-s de vină



Ea răscolește un timp de taine nepătruns

Ce sta din veac ascuns

Ea cerul ni-l aduce

Și raza ei pe noi în cer ne duce

Ca să-i privim mărirea

Și să putem trăi...



Dumnezeu în chip de iubire ni Se va ivi

Iubirea? Priviți-o până-n Golgota urcând

Până-n Rusalii crescând

Botezul crucii revărsând peste lume

Mântuirii dând nume

Apoi,

De parcă globul uriaș de lumină

S-ar sparge

Undeva între cer și pământ

Ca-ntre două catarge

Un fulger căzut

Prefăcându-se-ntr-un ocean de stropi

De fericire

În cele de zi cu zi

Intră minunata iubire

Ca s-o găsim în căminul dragostei

În cântecul de dimineață și de seară

În jocul copiilor sub cerul de vară

În chip de prieten sau afecțiune

Pentru cele sfinte devoțiune

Din cele mai temute violențe



Răsare cu blândețe

Pe un obraz lovit și prea durut

E un sărut

Când lumea striga în neștire

Și într-o prea adâncă singurătate

Șoapte, de speranțe șoapte

E sacrificiu și iertare

Făgăduința că din moarte-i liberare

Un dar ceresc

În inimile noastre-alunecând

Fără să știm de când și până când



Nu-i treaba noastră-a măsura hotare

Și nici a zugrăvi înfățișare

Sau să-ntrebăm de ce și cât și cum...

Menirea noastră-i să urmăm

Spre sus frumosu-i drum

Lăsându-ne conduși de ea

Totul jertfind ca s-o avem

Crescând din ce în ce mai buni

IUBIRE-VESNICE MINUNI!