Poezie Ecce Homo (1)

April îşi scutura mătasea-i creponată.

Luceferi, sus pe boltă, frământători, vegheau.

În Ghetsemani o umbră ofta îngenuncheată

Şi picături de sânge din fruntea Lui cădeau...



Fusese prins... De Iscariotean trădat fusese...

În curte, la Caiafa, stătea acum legat.

Povara de păcate-ncepuse să-L apese -

El, iubitor de oameni, de oameni lepădat!



Mai-marii de la Templu, cu uşa zăvorâtă,

Puneau pecetea Legii pe actul condamnării.

"Toiagul şi nuiaua" au transformat-o-n bâtă

Şi-au înecat dreptatea în apele turbării.



Chiar unii dintre cei ce-au cunoscut aleanul

Nenorociţii vremii scăpaţi de chin şi foc

Erau acuma gata s-apuce buzduganul

Unindu-se cu gloata la-l urii iarmaroc.



Pe buza aşteptării stăteau blesteme grele

Batjocuri mercenare şi lovituri de bici.

Bătrânii farisei cu trestii şi nuiele

Suflau irodiade pe nări de basilici.



Iar jos, la focul palid, chiar Petru se dezice

Deşi Îi promisese credinţă ca de fier.

În ciurul încercării e gata să abdice

Cunună nu mai vrea, nici slavă şi nici cer.



Ci El rămase singur în faţă cu vrăjmaşul

Pe creasta jertfei sfinte încet, încet, urcând.

Îl aşteptau Pilat, piroanele, sutaşul,

Altarul pe Golgotă, durerile arzând...



*



Pilat, guvernatorul, în roba lui ca varul

Cu scumpe filacterii brodate purpuriu

Îl întrebă emfatic: "Ce este adevărul?

Eşti voievod? Eşti rege? Răspunde-mi!

Vreau să ştiu!..."



Piroanele ca trăznetul pătrund cu bocnet sec

În mâini şi în picioare, în oase şi tendoane.

Soldaţi călăi rânjind c-un rânjet amalec

Asmut pe trupul Său torturile romane...



O, Eli... Eli... Lama Sabactani...

Mi-e greu... tărie dă-mi să trec peste speluncă!

În hohote plâng duzii, măslinii şi platanii

Iar demonii zbârliţi în horă se aruncă...



Din inima Lui muşcă o suliţă păgână

Lumina, la izvor, îmbracă negru frac,

Încremeneşte cerul, azi ura e stăpână,

Pământul cade-n somn, un somn vâscos, buimac.



O lacrimă, mirată de-atâta lepădare,

De sus, din geana crucii, din ochii lui Isus

S-a slobozit uşoară şi-atotcuvântătoare

Şi-n conştiinţa moartă a zbirului s-a scurs.



Şi parcă în urechea sutaşului astut

Se bat nedumeriri pe chei dezacordate!

"De ce? Cu ce menire? Din care absolut

Veni acest profet cu vina lumii-n spate?



În ochii Lui curaţi stau două stele blânde

Şi două mari oceane de dragoste divină.

Privindu-le adâncul mă-ntreb uimit de unde

Atâta bunătate şi unde se termină?..."



Pe-al Golgotei altar slăbitul trup se stinge

Şi sângele iertării devine mărgărit,

Necruţătorul ceas o eră nouă ninge

Cu har dumnezeiesc, de Dumnezeu plătit!



*



Pământ, pământ, căzut în împietrire

Te-ntreabă Dumnezeu cu glasul Lui duios:

Ce-aş fi putut să-ţi dărui, ce faptă de iubire

Mai sfântă, mai sublimă, mai plină de frumos?



Te-nchină! Iată Omul! În El stă veşnicia

El, Calea, Adevărul şi Viaţa orişicui.

Pământule, învaţă, în El ţi-e temelia,

Tămâia jertfei tale oferă-I-o doar Lui.



În rând cu ucenicii, pe-a vieţii serpentină,

Opresc şi eu la cruce, pe drumul către cer.

Ridic privirea-n sus şi văd pe ea lumină

Şi-un snop de revelaţii şi-o boabă de mister.