Poezie COPACUL

COPACUL







Când bate vântul rece-al toamnei,

tremură crengile cu fâlfâiri anoste,

de pasăre rănită,

şi cade câte-o frunză , încă una,

rănind văzduhul ud,

dar el, copacul falnic,

în faţa vitregiei ,durerea şi-o ascunde;

iar frunza cea pribeagă

de vreme istovită,

îşi leagănă suflarea

întâmpinând pământul c-un sărut.

Rotund e timpul.

Tainic, ca-n fiecare an,

se contopesc

într-o îmbrăţişare mută.



...În zbatere de iarnă,

tandra lor uitare de sine

se urcă-n seva caldă,

hrănind mândrul copac...

...iar primavara - noi muguri zămislesc

în mii şi mii de frunze şi flori,

în care lumina soarelui se scaldă...iar'...

şi iar'...

Moartea frunzei devine

prilej de bucurie şi de sărbători.

E- SĂRBĂTOAREA VIEŢII- o mare taină,

un dar dumnezeiesc.