Poezie Biserica lui Cristos

Punând în balanţă, e palid trecutul

Comparat c-un prezent devenit tot mai rău.

Cu patimă omul dă morţii sărutul

Atunci când plăteşte-n minciună tributul,

Luând chipul veacului şi-al domnului său.



În clocot se-nalţă talazuri de ură,

Căci dragostea moare în veacul robit,

Văpaia din pofte transformă în zgură

Pe cei ce-s atinşi de cumplita-i arsură,

Iar dorul de zbor spre înalt s-a topit.



Prezentu-i morbid, viitorul va face

Ca omul să pară de-a dreptul hidos,

Şi totuşi în lumea aceasta rapace

E-un colţ luminos, e o oază de pace,

Biserica vie născută-n Cristos.



Izvor de viaţă-ntr-o lume bolnavă

Având ca stindard Adevărul, mereu,

Biserica-nvinge a lumii otravă

Fiindcă aici, printre imnuri de slavă,

Se află prezent, ne-ncetat, Dumnezeu.



Cetate pe munte, aflată-n lumină,

Prin negura nopţii Biserica-i far,

Un loc plin de har unde sfinţii se-nchină

Şi unde găsim scăldătoarea divină

Avându-şi izvorul de viaţă-n Calvar.



Isus e Păstorul Bisericii turmă,

Bisericii trup îi e Cap luminat,

Iar pentru mireasa ce-n vremea din urmă

Aşteaptă gătită în straie de nuntă

E Mire divin, Mire mult aşteptat.



Să fim deci oiţe urmându-şi Păstorul,

Să fim mădulare în trupul divin,

Să fim noi mireasa ce arde de dorul

Să-L vadă pe Mire, spre El să-şi ia zborul,

La nunta din slava eternă, amin.



Vulcan, 7oct. 2007