Poezie Slujind din iubire

O floricica mititica,

Se ridica incet, cu frica.

Iar trupul ei, firav si mic

Se legana cate un pic.



Pamantul negru o tinea

Dar ea crestea si se \'nalta.

Se facu cea mai frumoasa,

Rosie si luminoasa.



Veni un vant puternic, rau,

Dar ea Il lauda pe Dumnezeu,

Ii multumea Celui Prea\'Nalt

Pentru iubirea ce i-a aratat.



Caci El,un Dumnezeu atotputernic,

Etern si sfant, El s-a oprit vremelnic

Sa o sadeasca si pe ea, o floricica,

In camp de flori, si tremura de frica,



Ca nu cumva sub vantul greu

Sa-L supere pe Dumnezeu.

Atunci mirosul si-l imprastie in zare

Sa-L laude pe Dumnezeu cu tot ce are.



Veni apoi soarele luminos.

Ea se usca si se-apleca in jos.

O ruga-I inalta lui Dumnezeu pioasa

Si-apoi veni o vreme mai ploioasa.



Voioasa-si ridica capul spre cer

Si-n adorare tot privea spre El.

Iar El, Isus, privea la floricica

Si o ajuta cand ea gemea de frica.



Veni apoi o talpa grea

Si o strivi-n tarana rea.

Floricica inalta-un suspin

Si iar primi de sus alin.



Veni o mana calda

Care o ridica

Si purtata de un vant

La cer se inalta.



Acum e fericita!

Nimic nu o ingrijora:

Nici vant, nici ploi,

Nici vremea rea.



Era acum o noua floricica,

Dar mai frumoasa si mai fericita.

Era sadita-n raiul sfant

Si deja si uitase de pamant.



***

De vrei sa fi si tu o floare

Care traieste si nu moare,

Iubeste si iarta oricand

Si vei uita si tu de-acest pamant.