Poezie Toamna istoriei

Deşi elegia există

În lacrima toamnei, în ploi

Udând ruginia batistă,

O toamnă în sine nu-i tristă,

O toamnă nu-nseamnă noroi.



E drept că şi ziua-i mai mică

Iar vânturi ce bat, tot mai reci,

Frunzişul îl smulg, îl ridică

În stol pastelat, ce-apoi pică

Să moară strivit pe poteci.



Dar frunza e doar o cortină,

Şi-atunci când e smulsă de vânt

Apare tot rodu-n lumină

Şi dă mulţumire deplină

Acelui ce-a pus în pământ.



O toamnă e rază de soare

Ivită pe cerul cernit,

Zâmbind spre convoiul de care

Ce duce recolta-n hambare,

Surâs de stăpân mulţumit.



O toamnă e stolul ce zboară

Departe de ploi şi de ger,

Având pregătită o ţară

Cu soare etern şi cu vară

Ce n-are statut pasager.

***

În toamna istoriei bate

Un vânt de-ncercări, profeţit,

Menit ca să smulgă, să poarte

Frunzişul din ramuri spre moarte,

Dar rodul va fi ocrotit.



E toamna finală, e rece,

E sumbru sfârşitul de veac,

Dar tot ce în jur se petrece

Îi sperie doar pe acei ce

Stăpânului nu-I fac pe plac.



În toamna sfârşitului, doare

Ţesutul în lacrimi decor,

Dar e bucurie, e soare

La cei care merg spre hambare,

La cei ce sunt gata de zbor.



Amin

Vulcan, 25 sept. 2007