Poezie Curaj în suferinţă

Curaj în suferinţă



Doamne, vin acum la Tine,

Urc spre culmea bucuriei,

Căci din lacrimi şi suspine

Ce-adunam pe căi străine

Mi-ai dat gândul veşniciei!



Şi-ai făcut ca el să crească

Peste-al păcatului tumult,

Iubind viaţa cea cerească

Unde n-o să se sfârşească,

Ce-o doresc atât de mult!



Pe-ale ei trepte-nălţatoare

Mă îndrept mergând trudit,

Şi prin eforturi jertfitoare,

Eu urc spre Tine-n ardoare

Şi înţeleg, cum m-ai iubit!



Doamne, numai o picatură

Din Dragostea nemărginită,

Ce-i un ocean fără măsură

Să pici peste a mea armură

Si peste inima-mi smerită!



Căci din mărirea cea divină

Din locuri ’nalte şi sfinţite,

Din strălucirea cea deplină

A Tronului de farmec plină

Şi-a preamărirei nesfârşite,



Eşti şi cu-acel ce e mâhnit

Ce-n rugă strigă îndurerat,

Şi-al cărui duh este smerit

Prin sufletul ce-i e zdrobit,

Dar Tu-l poţi face înviorat!



În slăbiciunea omenească

Tu-i dai puteri ca să reziste,

Şi-n neputinţa cea firească

Dac-ar vrea să se oprească

Doamne-l faci ca să existe!



Ca-n vitregia crudei soarte

Să îşi întoarcă a sa privire,

La Tine Unic, ce poţi toate

Prin harul mare şi dreptate

Spre-ai da sacra tămăduire!



Căci peste ori şi ce durere

Pluteşte scumpa vindecare,

Pluteşte dulcea mângâiere

Un murmur blând în adiere

Al Dragostei vii, creatoare.



Numai Tu când zici se face,

Şi ce porunceşti ia şi fiinţă,

Şi sufletul mâhnit e-n pace

Căci vremile au şi soroace,

Dându-i curaj, în suferinţă!



Flavius Laurian Duverna

20 septembrie 2007