Poezie Smochinul

În via-ntinsă, verde, roditoare,

În care străluceşte bobul plin,

Se-nalţă drept, îmbrăţişat de soare,

Un viguros, frunzos, umbros smochin.



Pus cu speranţă, ca şi via-ntreagă,

A fost săpat, udat şi el la fel,

Dar când a vrut stăpânul să culeagă

Nu a găsit nici o smochină-n el.



Şi pentru că n-a fost sădit în vie

Să facă umbră, să ocupe loc,

A hotărât stăpânul, cu mânie,

Să-l taie şi să îl arunce-n foc.



A mijlocit vierul, cu răbdare,

S-a angajat că-l va mai îngriji

Încă un an, vreme hotărâtoare

În care va rodi sau va pieri.

***

Ocupi şi tu un loc în adunare

Ca şi smochinul, în acelaşi mod,

Udat de-ale Cuvântului izvoare,

Dar...va găsi Stăpânu-n tine rod?



Ai fost sădit cu dragoste divină

Şi îngrijit cu mângâieri cereşti,

Dar Cel ce-ţi dă şi apă, şi lumină

Aşteaptă de la tine să rodeşti.



Vine Stăpânul, trece printre rânduri

Şi cercetează via răbdător,

Dacă n-ai roade, nu mai sta pe gânduri,

Nu oscila-ntre roade şi... topor.



Să dăm prin Duhul roadă spre lumină,

Avertismentu-i fără echivoc:

„Toporu-i deja-nfipt la rădăcină,

Iar cei neroditori vor arde-n foc."



Amin

Vulcan, 18 sept. 2007