Poezie Lumina (7)

Nectarul Universului îmi umple braţul

Cum umple fagurul înaurit albina.

Ce mamă bună-acest heruv - lumina -

Cei şapte ochi ai ei balmând nesaţul!



Din Dumnezeu, de Dumnezeu culeasă

Lumina-i mesagerul mântuirii

Flămândă raclă cerului orbirii

În foamea inimii făcându-şi casă.



De n-ai Lumina, somnul anatem

Te-a strâns în zaua celor care dorm

Atom epav din lut cuneiform

Biet orb în al degringoladei ghem!



Să fie deci, în Univers, Lumină

În ruguri sacre să-şi desfacă floarea

Trompete lungi să sune deşteptarea

Pe-acest pământ cu soartă clandestină!



Să-nceapă ploaia ei, fără măsură,

Sădind vecia slavei lui Cristos

Cu soarele iubirii drept prinos

Şi izbăvirea, mugur de Scriptură.