Poezie Iubire (9)

Ploua ca de sfârşit de lume ...

...sau poate de-nceput...

şi cerul tot era genune

întunecată şi rănită

sfâşiată

de fulgere care dureau...

Un suflet mut

Era atârnat între cer şi pământ ,

Cu chipul blând,

privind prin vremi spre mine...



Şuvoaiele curgeau din Dealul Căpăţânii,

Se prelingeau tumultuos

În vale...

Şi valul lor însângerat

Lăsau în urmă drum curat

şi freamăt de petale.



Din trupul celui atârnat,

curgea apă şi sânge

iar trupul lui curat

...se frânge.

Temelia lumii tresare ca din somn

Şi tremură în taină

de durere,

apoi în geamăt se cutremură tot universul.

Lumina ca o haină,

se sfâşie... şi piere...



În chipul celui răstignit

se oglindeşte cer şi fire,

privirea Lui alină şi mă doare

şi ce iubire revarsă către infinit!

Apoi şopteşte" Totul s-a sfârşit "

Şi moare.

Îl plânge lună, soare, vânt...

Tot universu-i în genunchi.

Eu, stau, privesc

şi fără glas gândesc :

"De ce ? De ce-a fost dat aşa?"

Şi jertfa- nsângerată-mi spune :

"A fost aşa, pentru că TE IUBESC."