Poezie Mărturia pietrei

Mărturia pietrei



Nepăsător mergeam pe drumul meu,

Bătătorit de lume şi fără Dumnezeu.

Treceam pe lângă cei săraci, flămânzi,

Pe lângă cei bolnavi şi suferinzi.



Bucata de pâine ce-o aveam

Ca să n-o împart, o ascundeam.

Dacă o mână-ntinsă ajutor cerea

Urechea-mi era surdă, n-auzea.



În piept o inimă de gheaţă, rece,

Îngâmfată, plină de mândrie trece.

Cu vorbe dure loveam în jurul meu

Nu îmi păsa, nici chiar de Dumnezeu.



Striga o piatră în urma mea,

Striga că sunt mai piatră decât ea.

De mii de ani în drum stă neclintită,

Altar a fost cândva, de mult numită.



De Israel popor ce jertfe aducea,

Lui Dumnezeu când se-nchina.

Cântări de laudă şi slavă a învăţat,

De atunci le cântă, nu le-a uitat.



-Mă-nvaţă piatră şi pe mine

Să ştiu, să pot cânta ca tine.



-Eu nu am calitate de învăţător,

Dar, ştiu de la acel popor

Că a fost, este şi va fi mereu,

Unul singur, acelaşi Dumnezeu.



Roagă-L pe El, cu El vorbeşte,

Acum şi-n veci doar El te împlineşte.

Cu tine a făcut un legămân,

Şi l-a pecetluit cu Sânge Sfânt.





La Golgota, păcatul ţi-a spălat

Intră în legământ, că eşti curat.

Dar lasă lumea şi drumul tău,

O lume ai, şi-un drum cu Dumnezeu.