Poezie Am cutreierat...

AM CUTREIERAT...



(Încă o variantă versificată a Pildei

fiului risipitor)



Am cutreierat zelos în lung şi-n lat

Să descopăr şi eu fericirea

Speram s-o aflu, să nu fiu înşelat

Dar n-am aflat decât dezamăgirea.



De-acasă am plecat pe înserat

(Moment prevestitor de-ntunecime)

Părinţii mei, plângând, m-au implorat

Să nu schimb cinstea pe micime.



Trăit-am într-un medu cu cântări

Cu rugăciuni şi părtăşii cu sfinţii

Dar nu mă-nduioşau sfintele chemări

Eu altceva dădeam atuncea minţii,



Îi dam himera plăcerilor de-o clipă

Credeam c-aşa voi fi satisfăcut

Nu mă gândeam atunci că e risipă

Timpul departe de Tatăl petrecut.



Povaţa mamei o priveam ca îngrădire

(Ea mă-ndemna, mereu, să cred ca ea)

Dar inima-mi dorea tumult şi "strălucire"

Şi nu odihna ce Hristos o poate da,



Mergeam la Adunare doar să-i fac plăcere

Dar cele sfinte nu mă atrăgeau

Atuncea nu puteam să cred în Înviere

Şi am decis în casa mea să nu mai stau.



Aşa am părăsit comuna mea natală

Şi calda atmosferă a căminului iubit

Eram convins că voi avea o stare ideală

Dar să vă spun la toţi ce-am pătimit:



Când am sosit în ţara-ndepărtată

În care prea puţini ştiau de Creator

M-am ataşat de tineri dintr-o ceată

Şi mi-au promis că voi avea un viitor...



Ce "viitor" avut-am? O viaţă de ruină

Şi-o cruntă înjosire am experimentat

Simţeam că sufletu-mi plutea-n rugină,

Că cerul existenţei mele s-a întunecat...



În scurt timp partea mea de moştenire

S-a dus; şi-ndată prietenii m-au părăsit

"Să fie oare asta fericire, împlinire?"

Mă întrebam nedumerit, descumpănit...



Distracţia dorită de inima-mi pustie

S-a dus şi ea când banii s-au împuţinat

M-a copleşit apoi un sentiment de apatie

Eram din ce în ce mai agitat, mai încruntat...



În viaţa mea uscată se depăna o dramă

Mă prăbuşeam adânc, tot mai adânc

Uitat-am că aveam un tată şi o mamă

Nu mai eram în stare nici să plâng...



Ştiam destinul crud: să mă înghită vidul

Nimic nu mai voiam decât să mor

În faţa mea se ridica, semeţ, doar zidul

Ce mă împiedica să ies din iadu-ngrozitor.



Aşa m-am chinuit o vreme-ndelungată

Prin gând nu îmi trecea că e un Veghetor

Dar El veghea; iubirea Lui nelimitată

Nu m-a abandonat, nu m-a lăsat să mor...



Deodată am simţit în mine o putere

Deşi eram slăbit, flămând şi gol

Şi am ştiut că-i a Părintelui iniţiere,

Că-i Duhul Lui preasfânt, domol...



M-a scuturat puternic, să pot să mă trezesc

Din somnul nebuniei, din starea păcătoasă

Să pot să-nfrunt ispite, să pot să biruiesc

Nemernicul îndemn de-a nu mă duce-acasă...



Ce Dumnezeu măreţ! Ce Tată plin de milă!

L-am părăsit, dar El s-a îndurat nespus

Nu m-a abandonat în lumea rece şi ostilă

Ci iarăşi mi-a-ndreptat simţirea spre Isus.



Şi-am revenit acasă cu conştiinţa trează

Plin de recunoştinţă că Domnul meu iubit

Trimis-a din ’nălţimi a lui divină rază

Ce m-a schimbat total, de iad m-a izbăvit.



Niciunde nu mai plec; e bine lângă Dânsul

Doar El îmi umple viaţa cu trăiri

În care am alin când vine plânsul

Şi crezul ferm în actul veşnicei Uniri.



August, 2007