Poezie Firea veche

Jos în vale,firea veche,

S-a zbătut s-a smuls din cuie,

Şi ca lovită aşa de streche,

C-o ură fără de pereche,

Înspre Omul Nou se suie!



-Omul Nou,după Scriptură,

E duşmanul meu de moarte,

Că mă răstîgni cu ură,

Pe o cruce..ce tortură!

Că a zis - E scris în carte.



Pîn-atunci,una eram

Şi cu fapta şi cu gura,

Cu plăceri îl gîdilam,

Împărţeam tot ce aveam,

Dar ne-a despărţit scriptura.



Cînd a locuit cu mine,

Era un bordei de pămînt.

Acum spuse nu ştiu cine,

Că i-ar merge mult mai bine,

Sus pe munte-i templu sfînt.



Şi că năuntru locuieşte..

Mai tare ca ce-i în lume

Unul care se numeşte

Duhul Sfînt care noieşte

Dîndu-i chiar şi-un alt nume.



C-o mînie deavolească,

Vru duşmanu-aşi întîlni,

În vale iar să-l prăbuşească

Să-l subjuge,să-l robească

Fiindcă el o răstîgni.



Şi se căţără pe munte,

Printre stînci mari de granit,

Curgea sudoarea grea pe frunte,

Pe şuviţele-i cărunte,

Cînd deodată a zărit,



Templul sfînt sus pe coline,

Avînd ziduri de topaz,

Străluceau porţi cu rubine,

Iară firea veche-n sine,

Turba mai tare de necaz.



C-o mînie tare-aprinsă,

Gîfîia la deal mai tare,

De amar şi-otravă-npinsă,

A uitat c-a fost învinsă,

Şi-n faţa templului apare!



Se apropie de poartă

Cu gînd rău de chin şi vrajă,

Prefăcută, deghizată,

Dar fu iute depistată

De-omul nou ce sta de strajă.



Fu întoarsă-n a ei cale,

Între suliţi prigonită,

O duceau soldaţi în zale,

Pe aceaşi cruce-n vale,

Ca să fie răstîgnită.