Poezie Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge

1.12.2006

Petru Coman - Petroșani











DU-MĂ PE STANCA PE CARE N-O POT AJUNGE... !

Psalmul 61 :2-4



De ce nu pot ca să mă urc mai sus să locuiesc pe Munte... ?

Vreau sa-nțeleg aceasta... și-apoi să îi pricep pe-aceia,

Ce nu vor ca să urce... disprețuiesc, vorbesc atât de multe... Încât, Cuvântul Sfânt și Duhul nu îi mai pot schimba.



Sunt gata ca să lupte cu-ndârjire ca să-ți explice să-nțelegi ce fac

Se poartă cu atâta perfidie... iar vorba, fapta din plin o dovedesc

Susțin că merg bine pe Cale... de-aceea-n stare-aceasta se complac

Nu vor să-și părăsească obiceiul, deși se roagă... tot așa trăiesc.



ISUS... ! Mă vezi, mă știi de-aproape și de departe mă pătrunzi...

Sunt frământat de-atâta neputință, plângând străbat cărările din vale.

Privesc acum spre Stâncă... suspin, vorbesc și-aș vrea să Mă auzi,

Doresc cu-ntreaga mea ființă... s-apari, să vii și să îmi ieși în cale.



N-am doruri mai mărețe azi, dar am din inimă ceva de spus :

« O ! Bunule Părinte, tânjesc să fiu cu Tine-n cortul Tău...

Să pot s-ajung în slavă , pe Munte, tot mai sus...

Și-n veci să fim nedespărțiți... ascultă-mă : acesta-i dorul meu ».



Dar încă sunt în vale, sunt rănit. Privirea mi-o înalț și Te zăresc

Dorul mă cheamă, dar nu pot zbura, căci aripa mă doare și mi-e frântă.

Un Vultur mă-nșfacă, dar merg ; prin vânt și lupte mereu vreau să privesc...

O ! Mare-i înălțimea. Să urc nu pot; dar, « Suie-mă pe Stâncă...! »



Pe Munte-s împliniri duhovnicești și mângâieri din plin

Pe Munte-i strălucire, bucurie și viața cea de veci

Sfințenia-i natura creștinilor ce-aicea vin

Cu Tine stau pe Stâncă și vreau să nu mai pleci



Ce bine-i lângă Tine ! din Cortul Tău nu vreau ca să mai plec

E îndurare, glorie și măreție, căci norul plin de Slavă-i peste el.

Aicea nu mai sunt dureri, ci HARUL sfânt ce-i DAR dumnezeiesc

M-a ridicat și m-a-ntărit, iar sufletul L-a mângâiat divinul Miel.

Amin