Poezie TAINA OMULUI

Vrind sa aflu ce e omul, lumea-ntreaga-am colindat

Si bătînd din poartă-n poartă, prea puţine am aflat.

Trup din lutul de pe vale, ce-l framinţi doar cu o mină,

Care şade-un timp pe cale şi se-ntoarce in ţărină.

Trup plăpînd, micuţ si firav, sub povara se-ncovoaie,

Iar pe vint şi pe furtună, pină la pămint se-ndoaie.

Însă lutu-acesta moale ce se-ndreaptă către moarte,

Duce-n pieptul lui o taină ce-l ajută să se poarte.

Şi-am văzut in lumea larga, mulţi care-şi pierdeau puterea,

Şi zdrobiţi de grea povară, invăţau ce e durerea.

Mame ce-şi vedeau copiii smulşi cu sila de la sîn,

Ca să fie daţi ca jertfă unui ritual păgîn.

Taţi care-şi vindeau copila pentru pumnul de arginţi,

Tineri osîndind la moarte pe bătrînii lor părinţi.

Fraţi călcindu-se-n picioare, ne-mpărţind piinea şi sarea,

Şi zidiţi în împietrire, învăţînd ce-i nepăsarea.

Pumnii înălţaţi spre ceruri, în blestem rostit cu gura,

Aşteptări neîmplinite, învăţîndu-i ce e ura.

Mii de vise sfărîmate, ghiare sfîşiind fiinţa,

Altă lecţie-nvăţată. Denumirea: suferinţa.

Şi mergînd aşa pe cale, cu povara asta-n spate,

Am crezut de la o vreme, că le-am învăţat pe toate.

Însă omu-i o fiinţă ce nu-şi recunoaşte starea

Şi rănit de suferinţă, a-nvăţat ce-i răzbunarea.

Ah! Ce dulce-i, ce divină, cind nimic n-ai de pierdut,

Cel ce te-a rănit, plăteşte, pentru tot ce te-a durut.

Este o lege: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte,

Nu mai ştii ce eşti acuma, nici ce-ai fost cîndva-nainte.

Fără viaţa, fără lege, fără nici un viitor,

Drumul cobora într-una şi era tot mai uşor.

Nici o stavilă pe cale, să-i oprească-naintarea,

Şi aşa, piredut de toate, a-nvăţat ce-i desfrînarea.

Şi ieşind din stralucirea care îi dădea puterea,

În noroi, zdrobit de toate, experimenta căderea.

Nu mai era nici o treaptă ce să-i năruie fiinţa.

Biciuit de toţi şi toate, invăţase umilinţa.

Şi-astfel am vazut că omul, ce-n păcat îşi frînse zborul,

Îşi pierduse măreţia ce i-o dase Creatorul.

Dar pe drum, un OM cu-o cruce, tainic îşi urma destinul,

Învăţind şi EL, ca alţii, ce-i durerea, ce e chinul.

Cu povara crucii-n spate, fără-aşi inălţa privirea,

El îi învaţa pe alţii, cu adevarat, smerirea.

Toţi credeau că vina-şi poartă şi pe drept plăti-va preţul.

El urca tăcut pe cale, suferind smerit dispreţul.

Nimeni nu ştia ca însuşi Cel Dintîi, din Tatal, Sfîntul,

Pe pămînt se coborîse pentru a-mplini Cuvintul.

Prin badjocura de vorbe şi de lovituri cu sila,

Doar un suflet de femeie, învaţa ce-nseamnă mila.

"Nu e drept, ca fără vină, Tu să îmi plăteşti păcatul,

Să fii Tu pe lemnul crucii, cînd un altu-i vinovatul! "

"Am venit din înalţime, să găsesc ce s-a pierdut,

Să-mplinesc o datorie, precum Tatăl mi-a cerut !

Am venit să platesc preţul: un păcat cerea o moarte.

Dar o mare de păcate, azi de Tatăl, vă desparte.

Şi era cu neputinţă pentru om să-şi schimbe starea,

Doar un Dumnezeu din ceruri, îi va dărui iertarea !

Tu femeie preamiloasă, îmi întinzi ulciorul Mie.

Nu ştii că Eu sunt izvorul nesecat, de apă vie ! "

Duhul Tatălui din ceruri, azi îi cerceta fiinţa

Şi-n fiorul ce-o cuprinse, se născuse pocăinţa.

Lacrimi mari brăzdau obrazul sufletului păcătos,

Căci Acel care venise, azi o ridica de jos.

Şi-un şuvoi de sentimente, năvăleau, copleşind firea.

"Dintre toate, azi, femeie, te-a învăluit IUBIREA."

Nu-i pe lume nici o forţă, nu e nici o stăpînire,

Ce pe om ca să-l despartă de a Tatălui iubire.

Fie el oricît de jalnic şi oricît de păcătos,

Rătăcind pe-a vieţii cale sau căzut oricît de jos,

Dacă vine azi la Tatăl, lepădînd al său păcat,

Curăţit va fi pe dată şi în veşnicii, iertat.

Şi umblînd pe-atîtea drumuri, taina din om am aflat:

DRAGOSTEA care-l uneşte cu Acel ce l-a creat.