Poezie “Ceea ce-mi dărui cu mâinile Tale, primesc.

Tu binele l-ai pus în palma-mi goală.

Venind în lume, gol eu m-am născut.

Dar Tu mă cunoşteai mai dinainte:

Din pântecele mamei m-ai ştiut.

Nimic nu am, să nu fi fost primit,

Şi tot ce am, primit-am de la Tine;

Încă pe când eu nu ştiam nimic,

Tu mă priveai şi Te-ngrijeai de mine.

Eu nu Te cunoşteam pe vremea-aceea,

Nici nu ştiam măcar, că Tu exişti.

Dar îmi lipsea ceva din bucurie

Şi câteodată ochii-mi priveau, trişti.

Eu nu ştiam ce dor aveam în mine,

Nu-nţelegeam ce, totuşi îmi lipseşte?

Şi mă-ntrebam, eu, singură-n odaie:

Din tot ce am, ce, inima-mi doreşte?

Nimic nu am, să nu fi fost primit;

Şi nu ştiam că toate-s de la Tine.

Cu-n duh de viaţă, lutul mi-ai umplut,

Dar eu credeam că tot, mi se cuvine.

Mi-ai dat părinţi, de grijă ca să-mi poarte

Şi am avut mereu un adăpost.

Şi m-ai ferit de rău, de boli, de moarte,

Dar toate îşi aveau la Tine-un rost.

Tu calea mi-o ştiai din veşnicie,

Şi pentru viaţa mea aveai un plan.

Nimic nu am primit la întâmplare

Şi nici o clipă n-a pierit în van.

Ştiai că va veni un timp în viaţa-mi,

Şi o răscruce pentru a alege:

Ca să trăiesc sub har, copil al păcii,

Sau capul să mi-l plec în jug, sub lege.

Ştiai de la-nceputuri, dinainte,

Când nici un chip de om nu se născuse,

Când Duhul Tău plutea pe-ntinse ape

Şi nici o stea pe cer nu apăruse,

De-atunci Tu ai ştiut ce voi alege

Şi-n Cartea Vieţii, numele mi-ai scris.

Şi binecuvântări fără de număr,

Fără să ştiu, pe cale mi-ai trimis.

Şi când privesc ’napoi, pe drumul vieţii,

Acum, când Te cunosc cu-adevarat,

De câte ori, urmând să cad în noapte,

Cu dragoste, pe braţe m-ai purtat!

Nici nu ştiam că Tu-mi vegheai umblarea,

Nici nu ştiam că singură nu sânt.

Credeam c-am apărut din întâmplare

Şi voi sfârşi, o piatră pe-un mormânt.



"De-a fost ceva ’nainte de-a mă naşte

Sau dincolo de moarte dacă este?

Nu cred nimic, ce ochiul meu nu vede !

Ce nu pot ca s-ating, e o poveste !"



Asa gândeam. Sărmana neştiinţă!

Eu nu ştiam ce-n piept Tu mi-ai sădit :

Un dor mă mistuia, privind spre stele

Şi-un glas mă tot chema spre infinit.

Iar eu credeam că e melancolie,

Un dar care-i inspiră pe poeţi.

De auzeam o vorbă despre Tine,

Ziceam că n-am sa cred in zece vieţi!

Dar îmi plăceau poveşti cu zmei şi zâne,

Căci am rămas un suflet de copil,

Şi de acel copil curat la suflet

Tu te-ai apropiat tiptil, tiptil.

Şi ai bătut la uşa-mi, ferecată,

Dar n-am vrut să-Ţi răspund de la-nceput.

Şi-ai aşteptat, şi-ai mai bătut o dată

Şi-încă de multe ori ai mai bătut.

Dar a sosit şi vremea de-a alege,

Când trebuia să fac spre Tine-un pas.

În uşă-a fost o ultimă bătaie

Şi-un ultim ticăit răsună-n ceas.



„-Alege viaţa ! Vino ! Te grăbeşte!

Cu preţ de sânge, vina ţi-am plătit!

Chiar Fiul Meu L-am răstignit pe cruce,

Fiindcă-atât de mult Eu te-am iubit!"

Şi dorul ce-l aveam în piept de-o viaţă,

A tresărit în mine cu uimire :

„-Cum poate cineva din depărtare

Să mă iubească cu-astfel de iubire?

Când tot în jurul meu se prăbuşeşte

Şi ce-a fost ieri frumos, azi e-o ruină,

Când cei ce mă-nconjoară stau deoparte

Cu degetu-arătând :"Ea e de vină!"

Şi sub povară, trupul se-ncovoaie

Şi parcă nu mai am nici o ieşire,

Cum poate cineva din depărtare

Să mă iubească cu-astfel de iubire?"



E-un timp de suferinţă şi de plânset,

Dar este şi un timp de alinare.

Şi braţul Tău cu drag mi-ai pus pe creştet,

Ca să îmi dai răspuns la întrebare :



"-Eu te iubesc c-o dragoste AGAPE,

Din vremea când erai doar o părere,

Şi te iubesc la fel şi azi când trupul

Ţi-e numai chin şi jale şi durere.

Şi vreau să-ţi dau iubirea mea întreagă;

Nu-ţi cer nimic în schimb, nici o frântură.

De-ţi este sete, vino la izvorul

Din care poate bea orice făptură!

E apa veşniciei, este Viaţa

Ce am sădit-o-n Fiul Meu născut.

De vrei ca să trăieşti, vino la Isus

Şi vei avea în El, nou început !"