Poezie Saracul

SARACUL



Purta in spate cel sarac, povara anilor lasata,

Si n-avea nici macar un ac, ca sa-l impunga cate o data.

Adancit in suferinte, isi ducea zilele cu greu,

Fara zambet si iubire, el se lupta aici mereu.



Prin tample sangele zvacneste, un fosnet bland il intalni.

Ce se aude? ca o veste, o vorba buna il trezi.



Atent la clipa ce-l patrunde,

Acum era alt om deodata.

Si plin har i se desprinde,

O fata blanda, luminata.



Trecea dintr-o ghaoace mica,

In lumea asta adevarata.

Ce-l facu sa se trezeasca?

Un om ce-n cale i se-arata.



Avea vesmantul prins mai bine,

Si ducea un pas saltat.

Se intalnise cu saracul,

Si atent,l-a salutat.



Cand fu gata ca sa treaca

Al usii prag vechi si trecut,

Il uimea fata straina,

Pe chipul lui mai sters, tacut.



Tresare-n zgomot timpul lenes

Cand ochii albastrii ii deschide,

Si cand rosteste vorba calda,

Pierdea-naltimea ce-l cuprinde.



Caci firea-i blanda de-apururi,

Isi arata al vietii har,

Strainul stia ce-i intristarea,

Caci a suferit amar.



In haine-s prinse flori de raze,

Dintr-un lastar de sfant vesmant

Al curatiei nepatate ,

Ce o daruise Duhul Sfant.



Si zumzetul ce se aude,

Din inima nepretuita,

Sunt parca vesele firide,

Ce azi le sapa fericita.



Cu unica-i dorinta sfanta,

Cuprinsa-n joc de nestemate,

Sunase ceasul sa o vada,

Si-n ea sa fie presarate.



Iar omul prins de glasul dulce,

Nu mai stiu ce sa aleaga?

Din vechea fire ce-l cuprinde,

Sau dragostea ce o brazdeaza.



In pasul lui privind pe urme,

Vazu apoi sclipiri de raze,

In aerul ce bolta umple,

Cand urmari fiinta draga.



Dar n-avu nici o indrazneala,

Sa o opreasca-n mersul ei,

Spre timpul repezit afara,

Facu un gest; DESTUL, OK.



Intr-o clipa trecu toate,

Si fata cea din cer lasata,

Mireasma ei de flori trecute,

Si zimbetul ce il arata.



---Oare ma pierd? se-treaba bietul,

--Ca ma arsese in piept dorul,

Si-ncoltit cu brate multe

Simptii incet incet fiorul?



Ce-a fost? ca de demult plecat,

A asteptat saracul om,

Dar peste vremuri dintr-o dat,

Facu dintransul un alt domn?



Ce-a fost? ca isi dadu silinta,

Sa stea-aproape de scriptura,

Dar inima ca si fiinta ,

N-o poti cuprinde in masura.



Stiu ca totul este parca ,

Din vremi sortit ca sa aleaga,

La o clipa se intampla,

Si-acuma, n-o sa se mai stearga.



In fine, mintea tine omul,

Saracul nostru din poveste,

Dar dincolo ce nu se vede,

E inima ce nu gandeste.



Si drumul iata se deschide,

Pe care el o sa porneasca.

El vede ce-i dincol- de ape,

Cand malul o sa nimereasca.



Nu tarziu vom sti urmarea:

Lumina Lui arata calea,

Spre Isus ce cuprinde zarea.



AMIN