Poezie Cântec trist

Dintr-al cotidianului decor,

Pe scena existenţelor reale,

Desprind imagini şi mă înfior

Când coarda inimii, vibrând uşor,

Îmi cântă trist despre biserici goale.



Un cântec trist pe-al vieţii portativ

Despre-o realitate dureroasă,

În care băncile din lemn masiv

Imploră, într-un murmur rugativ,

Întoarcerea copiilor acasă.



Ne înălţăm zidirile spre nori

În zbor vioi de unghiuri îndrăzneţe,

Le mobilăm, le-mpodobim cu flori,

Şi-apoi le vizităm "de sărbători"

Dar n-avem timp nici să ne dăm bineţe.



E trist, e dureros, e poate crud,

Dar e adevărat, ele există

Şi-n est şi-n vest, dar şi în nord şi sud,

Şi cântecul continuu îl aud

Că-n inimă şi în auz persistă.



Îmi plec genunchii, haideţi toţi cu mine,

Să înălţăm al rugăciunii cor

Căci e audienţă-n slăvi divine;

Pentru biserici vii, biserici pline,

Să ne rugăm acum stăruitor.



"De sărbători" să fie-o sărbătoare

Continuă, pe un altar arzând

Şi coarda inimii să cânte tare,

Ca de biserici neîncăpătoare

Să scriu un cântec nou, cât mai curând.



Amin

Vulcan, 29 iulie 2007