Poezie Secetă în Oltenia

Văzduhul este un cuptor fierbinte

Şi e doar amintire vântu-n zbor,

E secetă-n Oltenia, Părinte,

Şi crăpăturile din glie dor.



E-ncins pământul, copt în neputinţa

De-al adăpa pe firul muribund,

Raze de foc dau din zenit sentinţa

Când, speriate, umbrele se-ascund.



Se stinge coloritul viu, se pierde

Sub soare nemilos, dogorâtor,

Devine cenuşiu ce a fost verde

Şi cerul s-a albit de dor de nor.



E secetă-n Oltenia şi doare,

Şi vrejul s-a uscat în plătăgeni,

Revarsă, Doamne, ploaie pe ogoare,

Dar... şi-n aride inimi de olteni.



Adu mult aşteptaţii nori de ploaie,

Revarsă, Doamne, apă pe pământ,

Dar pentru inimi, ca să se înmoaie,

Dă nori cu apă vie din Cuvânt.



Pentru a şti că cerul îi aude,

Că cerul e în Tine şi Tu-n cer,

Pentru-a uita de vraci şi paparude

Trimite, Doamne, norul mesager.



Ca seceta cunoaşterii de Tine

Să piară-n urma minunatei ploi

Şi Râul sfânt al curgerii divine

Să-mbrace oameni noi cu inimi noi.



Şi cunoscându-Te să Ţi se-nchine,

Prin ploi căzute pe pământ mănos,

Desţelenite inimi de dor pline,

Având ca Domn în ele pe Cristos.



Amin

Caraula, 24 iulie 2007