Poezie CIOCANUL ŞI NICOVALA

De un fierar iscusit

Spuneţi cred c-aţi auzit.

Sau,poate aţi văzut în fine,

O lucrare, foarte bine.

Fierul vechi fost folosit,

Peste tot tot ruginit,

Fierarul îl bagă-n foc,

Şi îl schimbă atunci pe loc.



Focul iute-l înroşeşte,

De rugină-l curăţeşte,

Apoi fără îndoială

Cînd e pus pe nicovală,

Fierarul cu braţul tare,

Manevrează barosul mare.

Cum se cade îl loveşte,

Şi cum vrea îl îndoieşte.

Îl suceşte-n chip şi fel,

Şi face ce vrea din el.



Loviturile primite,

Au fost bine socotite!

Pentru el sînt mari merite.



Fierul cînd a trecut prin foc,

A avut mare noroc;

S-a schimbat la chip şi formă,

Primind noua uniformă.



Omul are caracter,

Nu se-aseamănă cu-n fier.

Totuşi ţipă mult din gură,

Cînd primeşte-o lovitură:

Doamne ce mă baţi mereu,

Ca doar n-am făcut vre-un rău.



Omul nu vrea a-nţelege,

Că pe pămînt e o lege:

Înţelegeţi că se poate,

Untul prin bătăi se scoate.

Aurul nu e cărbune,

Totuşi în cuptor se pune,

Şi se curăţă de zgură

Tu astupă-ţi a ta gură.

Şi ziua cînd te-ncearcă Domnul,

Sau noaptea cînd îţi dormi somnul

Lasă toată văicareala,

Că ciocanul nicovala,

Au un singur scop comun

Să te facă mai frumos,

Să te facă şi mai bun!