Poezie Fântâna

În arşiţa amiezii ca de jar

Şi-al focului încins parcă-n ţărână,

Trecea Isus spre Galileea iar,

Şi când a fost aproape de Sihar

A poposit acolo la fântână.



Era un puţ adânc, dar izvorând

Necontenit din vremi patriarhale,

Unde veneau într-una, rând pe rând,

Oameni şi turme, apă căutând,

Fluid vital pentru nevoi vitale.



Lângă fântână a-ntâlnit Isus

Pe-acea femeie ce-a venit la apă

Şi căreia, când "Dă-mi să beau" i-a spus,

I-a provocat uimirea de nespus,

Trecând de ce putea ea să conceapă.



Dar Domnul i-a vorbit cu glas duios,

Destăinuindu-Se pe îndelete:

Eu sunt Izvorul vieţii, sunt Cristos,

Şi cel ce bea din mine bucuros

N-o să mai simtă niciodată sete.



Ba încă cel ce îşi va potoli

Setea din ce-i dau Eu, din Apa vie, ,

El însuşi un izvor va deveni,

Izvor din care apa va ţâşni

Către viaţă, către veşnicie.

***



Cuprinşi de febra unor căutări

De ape dătătoare de speranţă,

În triste şi zadarnice-alergări

Fac oamenii neîncetat forări,

Dar Apa vie e la suprafaţă.



Haideţi să ne uităm către Sihar,

Exemplu viu avut la îndemână:

Fântâna potolea al zilei jar,

Dar pentru setea noastră după Har

Izvorul se afla... lângă fântână.



Amin

Vulcan, 6.07.2007