Poezie Căinţa fiului risipitor

Căinţa fiului risipitor.



Tată bun, pe-acest pământ

Tu grija mi-ai avut în viaţă,

Şi ne-ncetat al Tău Cuvânt

Mi-a fost lumină şi povaţă.



Din vârsta crudă a prunciei

Am priceput că Te iubesc,

Şi-n anii scumpi, copilăriei,

Am stat în sfatul părintesc.



Te-am ascultat în voie bună

Până-n acei ani, ai tinereţii,

Şi vorbele-mi erau cunună

Călăuzindu-mi mersul vieţii.



Era atunci plăcut, prea bine,

De-a fi în casa părintească,

Şi de-a cunoaşte lângă Tine

Ce este dragostea cerească.



Dar am ajuns la ziua-n care

Am constatat că sunt trudit,

Că nu sunt liber, în mişcare,

Că mai mult mi-ar fi trebuit.



Voiam să fiu de unul singur,

Să mă despart de la tulpină,

Întocmai ca un fragil mugur

Cătând în jos, nu la lumină.



Ţi-am zis apoi ca să îmi dai

Ca unui fiu ce-mi se cuvine,

Să socoteşti şi să-mi predai

Dreptul meu ce-mi aparţine.



Şi singur cugetam, în minte,

Şi mi se înviora toată fiinţa,

Că am să pot de-aci înainte

Să fac ce-mi zice conştiinţa.



Şi... am făcut şi primul pas:

Mi-am adunat averea toată,

Şi am plecat făr’ bun rămas

Către-o cetate îndepărtată.



Mergeam cu mare bucurie

Ca un om liber, neatârnat,

Că nimenea n-o să mai ştie

Unde, şi-ncotro am apucat.



Acolo am fost bine primit!

Şi în ţara aceea cu plăcere,

Tot în huzur mi-am împărţit

Şi-am risipit întreaga avere.



Mi-am făcut tovaraşi mulţi

Ce-mi dădeau îmbărbătare,

S-avem chefuri, ca la nunţi

Trăind toţi în destrăbălare.



Aşa a fost o vreme anume,

Tot în petreceri dezmăţate,

Gustând plăcerile din lume

Prin bezna noptii cufundate.



Şi când toţi banii s-au sfârşit

Tovarăşii-mi s-au depărtat,

Şi-atunci pribeag şi părăsit

Lâng-un străin m-am aciuiat.



Dar venind foamete în ţară,

Şi-o secetă începând să fie,

La porcii gata ca să moară,

Am fost trimis... în băjenie,



Pe-ale stăpânului ogoare

La turmele de porci, argat,

Să le port grija de mâncare

M-am învoit, m-am angajat.



O, ce mult atunci aş fi dorit

Ca din roşcovele aruncate,

’N-acelaş timp să fiu hrănit

Şi să mănânc pe săturate!



Dar nimeni, ah! nu mi le da

Erau doar porcilor mâncare,

Şi eu, am început a cugeta

Făcând o amplă constatare.



Şi mi-am venit pe loc în fire

Din ceasul dureros şi greu,

Zicând în plâns şi-n jeluire:

,,O ! câti argaţi la Tatăl meu,



,,Au cu toţi belsug de pâine,

Timp ce-aici de foame mor!

Voi pleca, în ziua de mâine

Spre al meu Tată, iubitor!"



,,M-oi scula şi mă voi duce

Zicându-i: Tată, am păcătuit!

Dar în iubirea Ta cea dulce

Revin nevrednic şi smerit!’’



,,Nu îţi cer sa mă primeşti,

Să mă consideri din nou fiu,

Ca un argat, să îngăduieşti

În curtea Ta ca sa mă ştiu!’’



Aşa zicând, m-am şi sculat

Şi am pornit spre Tatăl meu,

Şi când pe drumul depărtat

El m-a văzut, a oftat greu.



Şi i s-a făcut milă de mine,

A alergat, spre-ntâmpinare,

M-a îmbrăţişat şi în suspine

Mi-a dat o scumpă sărutare.



,,O, Tată!" am zis din nou,

Eu nu merit, de a mai fi fiu!’’

Dar vorbele, cu-al lor ecou

S-au risipit ca-ntru-n pustiu.



Adus-a haina cea mai bună,

M-a îmbrăcat de sărbătoare,

Şi un inel mi-a pus în mână,

Şi-ncălţămintele-n picioare.



Şi-apoi la robi... a poruncit

Să pregăteasc-o cină mare,

Pentru că teafăr, am sosit

Şi-am revenit în remuşcare.



,,Veniţi toţi să ne veselim!’’

S-a auzit scumpa chemare,

,,Şi peste tot, azi să vestim,

Că-i zi de mare sărbătoare!’’



,,Tăiaţi viţelul, cel îngrăşat,

Căci fiul meu, iată, a venit!"

,,El a fost mort, dar a înviat,

Era pierdut, şi-a fost gasit!’’



Şi am văzut pe sfânta-I faţă

Iertarea scumpă şi duioasă,

C-am început, o nouă viaţă

Şi m-am întors iaraşi...acasă.



Flavius Laurian Duverna

28 iunie 2007