Poezie Apel

Am început mileniul întranşetaţi în Grui

Ascuns ni-e orizontul, iar sufletul bolnav!

Zburăm zig-zaguri reci spre cer garnet ce nu-i

Crezând că totu-i bine, când TOT e-atât de grav.



Vrem cerul moştenire, pământu-l vrem topaz

Vrem piaţă de plăceri şi-aplauze toride,

Dispară în neant oceane de necaz

Şi inconveniente, cu acele aspide.



"Hai să mâncăm, să bem, să re-nviem Pompeii,

Reconstruiţi, prieteni, Sodoma şi Gomora

Şi Turnul Babel, unde, să ne-nfrăţim cu zeii

Disc-jockey, lăutari, artişti, începeţi hora..."



Sub canopii de patimi, ascuns în întuneric,

Te simţi atât de bine, atât de împlinit!

Iar firea ta vermină, ce-o moşteneşti generic,

Îţi spune că trăirea curată e un mit!



Ce tristă şi morbidă e viaţa fără El

Chiar dacă ţi se pare că-i unsă cu dulceaţă!

Opreşte-te şi cere-L, tu, suflete rebel

Căci clipa viitoare stă într-un fir de aţă!



Şi azi mai bate încă sub coasta Lui străpunsă

O inimă de Tată. Evanescentul eu,

Pretinsa-ţi neprihană, risipa ţi-e de-ajunsă!

Îmbracă-te-n lumină, te cheamă Dumnezeu.