Poezie VĂZDUHUL

S-a-ntunecat de groază-ntreg văzdhul!

Şi bolta cerului s-a înegrit!...

Când sus pe Golgota, se stinse Fiul.

A mers la moarte!... omul cel iubit...



Parcă tot iadul striga, din adâncuri,

Văzând cum Mielul chiar şi prin torturi...

Învin-se moartea, câştigând cohorta !

De demoni ce-aştept-au să vadă lupta.



Trecea prin spini ce-adânc înfipţi în carne,

Voi-au să tragă tot ce e drept şi sfânt,

Dar El urca biruitor pe culme!...

Acel ce-a coborât jos pe pe pământ...



-Loviţi strig-au aceea din adâncuri!

Căci singur El ş-a dat sentinţa !

De bună voie a plecat din ceruri.

Pentru acei ce ş-au perdut speranţa.



Când fos-ta sus pe cruce atârnat!

Ceruta apă a cu un glas duios.

Oţet şi fiară-n schimb, Lui I sa dat.

Murind pe cruce pentr-un păcătos.



Dar liberat a fost din trup Isus

Ieşit din spaţiu şi din lumea aceasta

Când a strigat la Tatăl Său de sus!...

Primeşte-mi Duhul Tată-n slava Ta.



Pământul s-a mişcat din temelie!

Şi soarele-şi ascunse strălucirea!

Perdeaua de la templu se sfâşie,

- Acesta-i Fiul meu." Tatăl zicea."



Luat a fost apoi jos de pe cruce!

Îmbălsămat şi pus într-un mormânt;

Neştiind ei ce-a trea zi va-duce !

Căci pentru El, n-a fost loc în pământ.



Iar noi creştinii veacului de acum

Privim uimiţi la scena mântuiri!...

Şi ne urcăm pe al credinţei drum,

Până în ziua sfântă a întâlniri.