Poezie POVESTEA TA

Şi ceasul ticăia încet, şi noaptea se-arătase

Şi parcă visul cel frumos de mult fata-l uitase

Tăcere-adâncă se opri când picuiri izbiră,

Când picuri mari de lacrimi reci de-o foaie se lipiră



Nici un suspin, nici un oftat în noaptea-ncremenită

Ci doar tăcerea a rămas de-o lacrimă stropită

Dar nu e asta calea ei ci drumul i-e spre soare

Căci este scris destinul ei: ea e nemuritoare



Şi chiar de a făcut popas şi s-a oprit din luptă

Şi chiar de a căzut ades şi s-a simţit înfrântă

Nu e acest destinul ei, căci tot e scris cu sânge...

Căci s-a plătit de mult un preţ, prea mare...va învinge!!



Nu plânge chip de înger trist, nu te lăsa rănită

Priveşte Dragostea ce-atunci pe-o cruce-a fost zdrobită

Priveşte sângele ce-a curs şi răni adânci şi grele

Şi toate astea sunt de-ajuns ca tu să zbori spre stele.



Tăcerea nopţii nu e grea când dimineaţa vine,

Iar ticăitul cel de ceas sunt corzile divine

Şi ceru-ntreg s-a coborât o lacrimă să şteargă

Şi să-i îndrepte paşii când spre cer, ea a uitat să meargă...