Poezie Mantuirea (1)

Mantuirea

de Octavian Sarb



Sa zbori spre cetatea eterna,

Si-alaturi sa-ti fie cei dragi,

In locul cu viata perena,

Iubind, tu, pe toti sa-i atragi.



Iubirea divina dezleaga,

Iubirea divina inalta,

Dar, omul e liber s-aleaga

Blestemul sau buna povata.



Blestemul adamic ne frange

Cautand impliniri pacatoase,

Cerescul Parinte ii plange

Pe cei ce-s cuprinsi de angoase.



Prin Duhul Sau Sfant le sopteste:

“Veniti chiar acum langa cruce!

Caci Cel rastignit va iubeste

Si vrea, chiar din iad, sa v-apuce.



Priviti la talharul din dreapta!

Priviti ucenicii fugari!

Priviti-i pe cei ce-aveau soarta

Celor pacatosi si murdari!



Acestia crezut-au Cuvantul,

Si toti sunt cu El sus in cer,

Isus a rescris Legamantul

Si Harul e-un mare mister.



Caci El judecat-a pacatul,

Cand mortii, pe Sine, S-a dat,

Dar nu L-a rapus Necuratul,

Ci, Printul ceresc a-nviat!



In dragostea Lui fara margini

El ne-a ales, sa-i fim frati,

Si scrise-s in cer sfinte pagini

Cu numele celor salvati!”



Oradea 21 Iunie 2012.