Poezie Fiul risipitor...

Din adâncul nopţii negre,

glasul meu se-nalţă către cer:

„Sunt, Tată, fiul Tău, pierdut în lume,

ai milă şi-ndurare!– atâta-ţi cer.



Am rătăcit pribeag, plecat departe,

mi-am risipit talanţii fără rost,

credeam c-am să desleg misterul vieţii

muşcând din măr! Ce prost am fost!



M-a ispitit a lumii strălucire,

chemarea-i se sirenă, m-a-mbătat,

urcat-am Babilonul până-n vârfuri,

nimic nu a rămas necercetat!



Şi am descoperit, cu-atâta trudă,

intoxicat de-a ei putreziciune,

că lumea asta-i searbădă şi moartă

şi totul nu-i decât deşertăciune!



Nimic nu e de preţ fără de Tine,

în lumea asta crudă şi hapsână!

Căci diamante, laude, osanale,

prieteni... nu-s decât ţărână.



Cât am avut averi şi braţ puternic,

toţi mă numeau prieten sau iubit,

şi mişunau ca viermi-nfipţi în hoituri,

iar azi, când nu mai am, m-au părăsit!



Am vrut să-mi trăiesc viaţa fără Tine,

nu ascultam nimic ce-aveai a-mi spune,

credeam că doar mă vrei un rob, în casă,

dar totul nu-i decât deşertăciune!



Cu regii lumii mi-am băut paharul

Şi m-au purtat vestale-n sânul lor,

Iar azi, sunt un nimic şi plin de zdrenţe,

Mă uit cu jind la hrana porcilor!



O!Tată! Nu sunt vrednic să ai milă,

Te-am înristat şi te-am batjocorit!

Tu mă-mbiai să stau cu Tin’ la masă,

Căci eram fiul Tău, cel preaiubit.



Iar eu... nici nu vreau să-mi aduc aminte,

Tot ce-am făcut, căci nu-i decât ocară!

Pustiu şi gol şi frânt, mă-ntorc la Tine,

Ca să mă ierţi! A nu ştiu câta oară!



Ştiu că nu merit straiele alese,

şi nici să stau la masa-Ţi, nu mai pot,

Dar colo-n grajd, de vrei să mă faci slugă,

mi-e mai de preţ decât al lumii tot!"



„Copilul Meu, pierdut în colbul lumii,

Nu ştii? Încă de-atunci Eu te-am iertat!

Şi-n fiecare zi, cercetând zarea,

Cu glasul mut de lacrimi, te-am strigat!



Ce bucurie!!! Zi de sărbătoare!!!!

Priviţi!!! Copilul meu lung aşteptat!!!

Tăiaţi viţelul gras! lăuţi să cânte,

Căci a fost mort şi azi... a înviat!!!



A fost pierdut şi parc-o veşnicie

i-a trebuit, s-ajungă înapoi.

Copilul Meu, azi eşti din nou, acasă,

Să uiţi al lumii chin şi-al ei gunoi!



Rob să te fac? O slugă? Nu se poate,

căci tot ce am, Eu ţie-ţi dăruiesc.

Plecat ai fost, dar Eu eram cu tine

să-ţi spun că-Mi este dor şi te iubesc!



Iubirea Mea nu poate fi cuprisă,

nici măsurată de vre-un suflet viu.

Dar toată-o torn ca jertfă preaplăcută,

Ca-ntr-un pocal, în inima-ţi, de fiu."