Poezie E UN HAR

Mi-e Doamne, sufletul aproape

De poarta către Tine. Mi-a rămas

Din clipele-n clepsidră adunate,

Un an sau poate-o zi sau doar un ceas.



Simt trupu-mi obosit, cum se frământă:

Ar vrea, dar nu mai poate să răzbată.

De parcă ar voi s-o ia la goană,

Dar poarta e mereu, tot încuiată.



Privesc spre-atâtea vise şi speranţe

Ce vor rămâne-n prag, neîmplinite,

La tot ce încă am şi vreau să dărui,

La-atâtea jurăminte nerostite.



O voce îmi şopteşte la ureche:

"Nu vezi că te-ai sfârşit? Eşti terminat!

La ce să te mai lupţi să mergi pe Cale

Cînd tragicu-ţi destin tu l-ai aflat?



Mai are rost să dai din tine însuţi

Fărâma de suflare ce-o mai ai,

Punându-i mai presus de tin’ pe alţii

Ca să-i slujeşti şi Domnului să-i dai?



Nu vezi că Cel ce-n mână ţine viaţa,

Nu-aude al tău plâns, ai tăi fiori?

Iar tu mai vrei ca să-L slujeşti? Mai bine

Întoarce-te şi bleastămă şi mori!!! "



Aşa-mi şopteşte răul la ureche

Voind din drum ca să-mi întoarcă pasul.

Dar el nu ştie timpuri şi soroace

Şi nici nu-i treaba mea să privesc ceasul!!!!!!!



Am învăţat că fiecare clipă

Aşa se şi cuvine-a fi trăită:

De parc-ar fi o ultimă suflare

Şi-o ultimă lucrare împlinită!!!



"Vegheaţi! - ne spune Domnul - e aproape,

Momentul cînd pe nori Eu voi veni!

Şi să trăiţi în fiecare clipă

De parc-ar fi atunci, ultima zi!"