Poezie TOMA (3)

Pe o piatră, în grădina

Plină de măslini în floare,

Din vechimi de mult apuse,

Vine-o şoaptă de-ntrebare.



Toma, aşezat pe-o parte,

Ţine ochii în pământ.

"-Spune Tomo, nici acuma,

Nu-ţi dai seama cine sunt?!



Ai umblat trei ani cu mine

Şi-ncă nu stii Ce sunt Eu!

Marea-n mijlocul furtunii

A ştiut că-s Dumnezeu!



Orbii mă opreau pe cale.

Mă ştiau făr’ să mă vadă.

Chiar sutaşul, fiu al Romei,

De departe-a vrut să creadă.



Şi femeia cananită

A ştiut la rândul ei

Că din pâinea de pe masă

Cad bucăţi şi la căţei!



Iar cînd v-am trimes în lume

Să vestiţi Împărăţia,

Şi v-am dat la toţi puterea

Ce-ntăreşte mărturia,



N-ai ştiut ce sunt şi cine

M-a trimes la voi anume?

Ai umblat trei ani cu mine

Şi nu ştii să-mi spui pe nume?



N-ai crezut a mea putere,

N-ai crezut al meu cuvânt,

Şi-astăzi, cînd îţi stau ’nainte,

Nu mă recunoşti! EU sînt!



Eu, Cel rărtignit pe cruce.

M-ai văzut cînd am murit.

Uite-n palme, semn de cuie,

Coasta-n care-am fost rănit!



Vino! Pune mâna, Tomo,

Şi cu ochii tăi să vezi!

Binecuvântat eşti astăzi

Ca văzând şi tu să crezi!



Dar mai fericit e-acela

Care nici nu M-a văzut,

Ci privind spre poala crucii,

M-a ales şi M-a crezut!"