Poezie NICIODATĂ SINGUR

Cînd încercările ce vin, mă copleşesc,

Şi-mi încovoaie trupul sub povară,

Cînd simt că în adînc mă prăbuşesc

Iar cupa ce o beau, e prea amară,

Când lacrimile grele-mi umplu ochii,

Iar trupu-mi de suspine se-nfioară,

Cînd simt că n-am putere ca să birui

Şi îndoiala-n suflet se strecoară,

Cînd colţi haini şi-arată viclenia,

Râvnind să mă sfâşie la strâmtoare,

Cînd pasul mi-e la cumpănă de drumuri

Şi-abisul mi se-aşterne sub picioare,

Alerg în duh, pe dealuri, la Golgota

Unde, pe cruce, trupul ţi-ai jertfit,

Şi-mi amintesc, cu dulce-nfiorare,

Că încă de atunci Tu m-ai iubit.

Şi-ai suferit ocara şi blestemul

Ca să plăteşti păcatu-n locul meu.

Pentru ca astăzi, eu, lovit de alţii,

Să-mi amintesc, că-s fiu de Dumnezeu.

Şi nu e-n lumea asta vreo putere

Să mă despartă de a Ta iubire.

Necazul, strâmtorarea sau prigoana,

Primejdia şi-oricare stăpânire,

Că-n toate-aceste lucruri şi-alte multe,

Suntem mai mult decît biruitori,

Păşind cu Tine-alături, înainte.

Prin lumea asta, tainici călători.

De cad, e mâna Ta să mă ridice,

De mă lovesc, mă vindeci cu-n sărut.

Căci ai venit în lumea de păcate

Ca să găseşti tot ce era pierdut.

În Tine am puterea şi tăria

Şi niciodată singur nu mă laşi,

Ajută-mă, o, Doamne, totdeauna,

Să calc pe urma sfinţilor Tăi paşi!