Poezie ÎMPREUNĂ

Doamne, din adîncul nopţii, de pe lespedea de piatră,

Prăbuşită-n disperare, de durere şi de frig,

Cînd în jur pustiu e totul, nu e nimeni să m-audă,

Ochii îmi ridic spre Tine şi Te strig:



Doamne, lacrimile mele, ce curgînd îmi ard obrajii,

Cer o plată pe măsură, cer durerii un răspuns.

Ştiu că sunt un ciob ce plînge, fir de praf în drumul lumii,

Dar şi lespedea de piatră s-a mişcat strigînd:"de-ajuns!"



Nu mai vreau să-mi plîng durerea, vreau prin Tine s-am putere,

Către mine-ntoarce-Ţi faţa, deşi nu aş merita,

Vreau să îţi ating veşmîntul, să obţin azi vindecarea,

Sufletul să-mi fie liber, ca să-l pun în palma Ta.



Vreau să-mi fii Tu azi tăria, doar în Tine să mă-ncred,

Lemnul crucii, dus în spate, să nu-l simt ca pe-o povară.

Cînd cel rău mi-întinde laţul, braţul Tău să m-ocrotească.

Teama să nu mă cuprindă, cînd duşmanii mă-nconjoară.



Chiar de văd cum vine valul, pasul cum mi se scufundă,

Mii de ghiare ascuţite care inima-mi zdrelesc,

Chiar de totul mi-e-mpotrivă şi nu văd nici o scăpare,

Şi-ochi vicleni, sclipind în noapte, pe la colţuri mă pîndesc,



Domnul meu, privind spre Tine, nu e nimeni să m-apuce,

Ochii mei ’nălţaţi spre ceruri, pe cel rău nu-l mai zăresc.

Trupul meu, atins de Tine, nu mai simte azi durerea,

Şi pe valurile vieţii, prin credinţă-am să păşesc!

Cît m-am încrezut în mine, în puterea mea măruntă,

M-a învins mereu duşmanul, oricît m-am împotrivit.

Dar de cînd Ti-am pus în palmă, inima şi-a mea fiinţă,

Tu mi-ai netezit cărarea şi prin Tine-am biruit!