Poezie Haina nouă

Când am crezut, am căpătat o haină

Pe care-a pregătit-o însuşi Dumnezeu

Din borangic de dor, ţesut în taină,

Veşmânt de slavă sufletului meu.



Aveam o zdreanţă neagră şi urâtă

Ce-o moştenisem prin neascultare

Ca un decor de beznă coborâtă

În zgura firii vechi, iscoditoare.



Mi-era fiinţa-n oarbă răzvrătire

Cu tot ce-i alb şi soare şi ceresc

Şi nu ştiam de jertfa de iubire

Cu leac etern şi har dumnezeiesc.



Nu cunoşteam secretul fericirii,

Legat la ochi eram cu solzi de fier,

Trăiam în haosul nedumeririi

Viaţa fiind ea însăşi un mister!



Nu cunoşteam nimic despre Golgota,

De culmea cu izvor de apă vie

La care sufletul îşi regăseşte nota

În viers înspicuit în veşnicie.



Nu cunoşteam nimic despre salvare

Nu-mi pâlpâia în piept sublimul jar

Ce face inima spre cer să zboare

Cum zboară-n larg lumina unui far.



Nu cunoşteam al păcii nimb adus

Din cele mai curate curcubeie

De Soarele dreptăţii, de Isus,

Ce vrea iertarea dulce să ne-o deie.



Nu cunoşteam decât amărăciunea

Pecetluită în strânsoarea humii

Şi n-aş fi experimentat minunea

Îmbobocită-n cripta unei mumii



De n-ar fi fost belşugul minunat

De dragoste, de har şi bunătate

Adus din cer şi-apoi depozitat

În sufletele de Lumină însetate.



Când însă am crezut în Fiul dat,

Când am primit a crucii sărutare,

Am fost pe veci de Tatăl înfiat

Şi-nveşmântat în strai de sărbătoare!



Sunt alt om în această albă haină

Pe care-a pregătit-o Dumnezeu

Din borangic de dor, ţesut în taină.

E haina nouă-a sufletului meu!





3.10.2007