Poezie Când codrii...

Când codrii...



Când codrii-şi lasă frunzişul

Şi îşi pun, un nou veşmânt,

Ceva... aduc din ascunzişul

Ce se revarsă prin Cuvânt.



Căci în chemările-mplinite

Menirea astfel desăvârşesc,

Şi nezicând doru-n cuvinte,

În graiul frunzelor şoptesc.



Auzi, în freamătul lor dulce

Din zori de zi pân-la-asfinţit,

Că-n vocea, stinsă la cruce,

Iubirea Doamne-ai împlinit!



Privind scenele-nfiorătoare,

Văd capul cum Ţi-ai plecat,

Şi-un întuneric des şi mare,

Peste pământ cum s-a lăsat.



În dragostea cea jertfitoare

Tot Universul, a consfinţit,

C-ai împlinit sfânta chemare

De-a fi cu omul, reîntregit.



Şi dragostea a fost mai tare

Decât blestemul prin păcat,

Cu-a Ei flacără, izvorâtoare,

Din Dumnezeu, cel adorat.



Dar... patru milenii trebuiră

Când omul, natura şi firea,

Într-un consens mărturisiră

Că-n jertfa crucii e Iubirea.



Şi ea-încă geme şi suspină,

Şi-aşteptând ziua măreţiei,

Ar dori, Doamne-n lumină

Să vii...cu timpul veşniciei!



Flavius Laurian Duverna

07 martie 2007