Poezie Creaţia

Plutea un duh la mare înălţime

Peste întinderile apei fără forme

Era-ntuneric peste-n teg văzduhul

Si numai duhul aştepta răspunsul



Ca un susur de vânt cei liniştit

Doar Duhul, El veghea la planul sfânt.

Plimbându-se pe -ntinderea de ape

Aşteptând vocea celui care-ncepe.



Cuvîntul s-a rostit ş-a fost lumină.

Atunci, o forţă sfântă şi divină

A despărţit lumina de-ntuneric;

Ieşind din noapte planul celui veşnic.



Şi coborând din lumea lui divină

Deasupra apelor ce-aveau mişcare lină

El prin Cuvânt apele le desprinde

Căci toate-au fost în planul dinainte.



Tot astfel şi cupola fermecată

Sus la-nălţime fost-a aşezată.

Iar din adâncul apelor desprinse;

Datu-le-a forme ce sunt nepătrunse.



Stăpânu-ndată apele le-adună

Formând adâncul mărilor cu spumă

Uscatul printre ape aşezândul.

Şi toate-acestea le-a format cuvântul.



Iar Dumnezeu văzând din înălţime

Căci totul se-mplineşte şi e bine !

El a numit întinderea deaspra cer

Şi ce-a de jos, pământ numi-Ta El



Apoi crescu-ta iarba pe pământ

Şi florile cu-a lor miros plăcut.

Căci prin cuvânt Stăpânul a dat viaţă

Venind o seară şi o dimineaţă.



Iar Meşterul care lucra întruna....

A pus pe boltă soarele şi luna,

În lumea constelară aşezate

De-a lumina pământul coordinate.



Şi stele-a rânduit în constelaţii

Ca mii de ochii în nopţile senine...

Iar galaxiile ascultătoare-n spaţii,

Sunt controlate Dumnezeule de Tine.



A fost o seară şi din nou o dimineaţă

Iar când Stăpânul aprivit prin ceaţă,

El prin cuvânt deodată-a poruncit

Şi apele cu viaţă s-au umplut.



Iar pe pământul plin de iarbă verde

Ce peste-ntindere şi-acum se vede.

Pus-ai şi pomi şi plante minunate

Şi animale după soiul lor create.



Umplut-ai şi văzduhul cu viaţă

Păsării zburau prin aburul de ceaţă.

Care în cântul lor de simfonie

Îl laudă pe-Acel din veşnicie.



La sfatul Tău cu Fiul şi cu Duhul!

Tată ai zis; Noi am creat pământul.

Şi este plin cu tot ce-am conceput.

Doar omul mai lipseşte pe pământ.



Atunci cu mâna Ta peste-absolut

Ai ridicat din colb asemănare

Aşa-fost creat omul pe pământ.

În chip după al tău ai pus suflare.



Iar când prive-ai din marea-ţi înălţime

Şi l-ai văzut pe om singur Stăpâne.

L-ai adormit şi din-tro coast-a lui

Femeia ai creat bărbatului.



Iar după ce ţi-ai isprăvit lucrarea.

Peste grădină-ţi aruncai privirea,

Te odihneai în zori sorbind paharul.

Cu o mireazmă ce umplea altarul



O, tu Grădină cu-admosfera ta cerească

Cum ai lăsat păcatul să te-ademenească

Să se atingă de fiinţa cea plăpândă,

Creată de Stăpân ca cea mai sfântă.



Privind spre răsărit sunt plin de teamă!

Adame-aud o voce ce mă cheamă!...

Iată-ne goi de adevăr şi plini de rele

Ascunşi ajuns-am printere frunze şi nuiele.



Părtaşi vom fi la un exil noi amândoi,

Şi-n urma noastră vor fi doar nevoi;

O lume nouă cu privirii deşarte,

De Creator şi de Divinătate.



O nouă-mpărăţie va apare

De astăzi pentru noi va fi sudoare

Căci am perdut Edenul ce odată

A fost o-mpărăţie minunată.



Pământ şi ape de cel sfânt create

Văzduh şi cer cu-ntinderi minunate.

Mă uit la voi şi-l văd pe Creatorul

Iar sus pe cruce-l văd pe Salvatorul.



Eden perdut apari din nou în mine

Cu semnele venirilor sublime.

L-aştept pe Domnu-n zori dimineţi:

Să fiu cu EL eternitatea vieţi.