Poezie Sensul vieții

Când din amar de lacrimă strivită

Vrei deznădejdii să îi spui: atât!

Când, ghemotoc, durerea otrăvită

Se instalează, sufocant, în gât,



Când iarăşi plânsul refulat revine

Şi în potop de lacrimi totul uzi,

Când strigătul durerilor din tine

E sugrumat că nici tu nu-l auzi,



Când simţi că inima ţi-e pustiită

Şi tu eşti un nimic al nimănui,

Când întrebarea încă nerostită

Te arde-n gând şi nu ai cui s-o pui,



Când viaţa-ntreagă-ţi pare-o amăgire

Golită-n mod brutal de orice sens,

Când certitudinile-s pâlpâire

Şi tot ce simţi este un gol imens,



Când simţi pustiul năvălind în tine

Prin toate simţurile, dureros,

Ridică-ţi ochii trişti spre Înălţime,

Spre Golgota, spre cruce, spre Cristos.



Vei fi cuprins atunci de-o revărsare

De dragoste, ce dă vieţii rost,

Şi toate stările anterioare

Se vor topi de parcă n-ar fi fost.



Vei fi scăldat în valuri de lumină,

Pătruns de-al adevărului nucleu,

Şi vei simţi că viaţa este plină

Numai trăită lângă Dumnezeu.



Amin

Vulcan, 1.03.07