Poezie Chipul Mamei (1)

Chipul Mamei



Aievea, de privesc tăcând

Prin ai copilăriei fragili ani,

Îmi sare-n minte şi-n gând

O mamă, între doi castani.



Acolo în curte lâng-un pat

Mă văd un prunculeţ firav,

Şi-o mamă care s-a plecat

Asupra mea în ceasul grav.



Ea Domnului de multe ori

Prin rugă gândul şi-a rostit,

Ca îngeri buni şi veghetori

Să mă-ocrotescă, adormit.



Să-mi fie somnul lin, curat,

Şi când din el mă voi trezi,

La chipul ei cu drag să cat

Spre faţa-n grijă a-i zâmbi.



Să cresc şi să mă fac mare,

Era dorinţa-i cea supremă,

Purtată-n suflet cu ardoare,

Ca pe o scumpă diademă.



De-a lungul vremii n-a uitat

Idealul scump ce l-a nutrit,

Şi-n dragoste, ea s-a rugat

Să-l poată vede, îndeplinit.



Al ei cuvânt, îmi este drag,

Mi-a fost un far luminător!

Pe calea vieţii, de pribeag

M-a însoţit, ca îndrumător.



În suflet mi-a pus speranţă

Prin anii vieţii, ce se scurg,

Şi din necazuri, el mă-nalţă

Spre noi idealuri din amurg.



Şi el mereu mă-ncurajează

În viaţă când trec prin greu,

Şi paşii încă-mi îndreptează

Aproape-a fi de Dumnezeu.



Flavius Laurian Duverna

01 martie 2007