Poezie Mama (16)

Mama



Nu ştiu când, cum s-a-nceput,

Nici nu pot să îmi dau seama,

Când gângurind făr-să fi vrut,

Am exclamat serafic: ,,Mama!"



Eram prea mic, să pot să ştiu

Ce va însemna acest cuvânt,

Dar peste ani, pot ca să scriu:

E cel mai sfânt de pe pământ!



Nici-unul nu mi-e aşa de drag

Ca mama, când eu strig la ea...

Când m-aşteaptă seara-n prag,

S-o îmbrăţişez, cu dor aş vrea.



S-o strâng la piept şi să-i sărut

Mâinele-i dragi, ce-au legănat,

Prin dragostea-i de neîntrecut

Când ,,nani! nani!’’mi-a cântat.



Nu ţin să ştiu, dar mult’nainte

Făr-a gândi, şi a-mi da seama,

Mi-a încolţit în mica-mi minte,

Si-a răsărit, cuvântul ,,Mama!"



De-ar fi necazu-oricât de mare

Prin încercări, de multe de ori,

Cuvantul ,,Mama,’’ mi-e-alinare

Ca un balsam, din mii de flori.



Flavius Laurian Duverna

01 martie 2007