Poezie Nu „Ce”? ci „De ce”?

Ne spune apostolul Pavel că tot ce citim în Scriptură

Din ce-a pătimit Israel ni-e scris nouă spre-nvățătură.

Deci, haideți acuma prin Duhul, spărgând barierele vremii

Să facem un salt în Egiptul ce zace-ngropat sub milenii.

Nu vrem să vorbim despre glie – un petic de țăr'nă-ngropat

Sub lespezi de veacuri și oameni, de intemperii frământat,

Ci vrem să vorbim despre Iosif, a cărui viață de sfânt

Rămâne-va pururi exemplu a tot ce e om pe pământ.



Scriptura arată pe Iosif, vândut sclav la un demnitar

Al țării Egiptului antic, pe numele de Potifar.

Aceasta se pare-a fi fost cu grad de ministru-n armată

Un om ce iubea să mănânce, să bea și să tot chefuiască.

Cu vremea văzând el că Iosif era priceput și cinstit,

Îi dete în grija lui totul, iar el sta tot pe chefuit.

Și dacă era după dânsul, atât cât gândea Potifar

Nu mai pleca Iosif de-acolo, căci era un bun gospodar.



Dar vezi, în culise din umbră, Satan spumega ca turbat

Că-n loc să distrugă pe Iosif, îl vede în rang elevat.

Văzându-se-nfrânt iar mișelul, își scoase acum la atac

O armă prin care e sigur lui Iosif că-i vine de hac.

Avea mari speranțe-n femeie, căci n-a fost o Evă, de fapt,

Prin care-a târât el tot neamul de oameni în greul păcat?

Și astfel la sfatul de taină se duce mișelul să ceară

Asupra lui Iosif să facă acuma o altă-nvoială.

Căci mare și tare cât e, s-o știe azi bine tot omul:

Îi e interzis lui Satan s-atingă-n creștin chiar și-atomul.

Cu oricâte planuri ar face, el merge la Domnul întâi,

Căci nu mișca-un deget când nu e întâi cunoscut Domnului.

Se duce în audiență și-I zice: "Înalte Stăpân,

Și eu Te-aș sluji de-aș fi Iosif, când Tu Te arăți așa bun!

În loc de mizeria sclaviei, îl porți prin trăiri ca de vis.

Păi cum ar putea să mai aibă ceva împotrivă-Ți de zis?

Dar ia dă-mi-l mie pe mână, și-atunci ai să vezi imediat

Cum pentru un ceas de plăcere, el uită de tot ce i-ai dat".



Se-așterne o clipă tăcerea. Stăpânul Preabun și-ndurat

Marchează o limită fixă și-apoi după ce a semnat

Atrage atenția Satanei la semnul acesta al Său,

Să nu îndrăznească să treacă de limita lui Dumnezeu.

Satana se-nclină și pleacă. Avea de-acum ce și-a dorit

Să-l tragă pe Iosif în cursa păcatului cărnii, curvit.

Avea șanse bune vicleanul și n-ar fi crezut niciodată

Să scape pe Iosif din mână atât de ușor și-astă dată.

Nici nu-și dorea el mai multe: un Iosif frumos și distins;

Madam Potifar, o femeie cu dor de curvie nestins.

Cât despre a lor întâlnire, nici umbră de îngrijorare,

Era Iosif zilnic prin casă, căci slujba-i da însărcinare.

Madam Potifar nu-i da grijuri, căci ea se-aprindea imediat,

De cum presimțea că prin juru-i foșnea pantalon de bărbat.

Doar Iosif îi dete o umbră cam slabă de îngrijorare...

Dar oricum, își zise Satana, ispita e mult, mult prea mare.

Doar și el era tot din carne și-oricât se ferea de păcat,

O damă ca doamna ministru era greu să fi refuzat.

Ba încă, își zise Satana, când însăși matroana propune,

Nu poate să fie vreo forță să îi mai reziste în lume.



Așa se gândea și cucoana, cea foarte obișnuită

De oameni cu ranguri și nume să fie ades curtenită.

Și vai, ce-o să zică acuma un sclav care se pleacă

O doamnă ministru de țară, să-i spună că vrea să îl placă?

De altfel, își zise cucoana, el tot o să-mi cadă-ntr-un fel,

Căci chiar de n-o va face din poftă, mai este atunci un alt țel.

Nu-i el prostănac într-atâta încât să-și dorească mai bine

Să fie-alungat între sclavi, decât să trăiască cu mine.

Aici nu-i lipsește nimic, nu dă nimănui socoteală.

Ca sclav ar răbda chin, bătăi, arșiță și frig, oboseală...

Era bucuros foc Satana și-așa sigur de reușită,

Încât nici nu-i da lui prin minte rușinea ce-i sta pregătită.



Și-acum să-l privim iar pe Iosif. Ca tânăr, frumos, ca bărbat,

El n-avea nevoie să caute femei să trăiască-n păcat,

Căci ele-l rugau cu tot focul, el doar trebuia să primească.

N-avea de ce-a se mai teme, de casa lui părintească;

Și nici frați, surori, adunare, nimic din acestea n-avea.

Chiar Domnul din cer amuțise, nici El parcă nu mai era.

Cu toate acestea, priviți-l, în mod uimitor biruind

Pe leul curviei ce-n spasme îi da rotocoale răcnind.



Lăsându-l acuma pe Iosif, zburăm peste ani vro cinci sute

Tocmai în palatul lui David. Și-acolo, tiptil, pe tăcute

Pândim suveranul ne-nvins de zeci de armate vrăjmașe

Cum cade răpus de-o privire, din cele firești, pătimașe.

E foarte ciudată-ntâmplarea, căci David, fiind împărat

Nu era un simplu burlac, el avea țiitoare-n iatac.

Cu-atât mai mare mirarea, cu cât constatăm că, de fapt,

Aici nu păgâna, ci David e cel ce instigă păcat.

Și dacă de Iosif se roagă madam Potifar vreme lungă

Și-ajunge să cadă învinsă tot ea până-n cele din urmă,

În cazul lui David se vede că n-a fost nevoie deloc

Din partea Bat-Sebei să-l roage, ci el o dorește cu foc.



Aici socotesc ca e locul, când pot să enunț răspicat

Un mare principiu de viață, în cazul de față probat:

E mare Satan și puternic, nu-i altul ca el pe pământ;

Nu-i forță s-o știe de frică, afară de Domnul Cel Sfânt.

Și Domnul Cel Sfânt sus din ceruri, Acela ce doar poruncește

Și totul se schimbă în clipa în care porunca-Și rostește,

Sunt forțele care-și dispută al inimii omului tron:

Satana prin forță și silă: Isus, un gentlemen, ca un domn.

Și iată-le cum operează: Satana oricât e de tare,

Nu poate să miște un deget în inima omului care

Nu vrea să-i primească momeala. Iar Domnul Cel Sfânt, Dumnezeu,

El poate ce vrea, cu-o excepție: El nu vrea să vrea-n locul meu.

Reiese de-aici, așadar, că nu poți să învinuiești

Pe nimeni zicând că ai vrea dar nu poți altfel să trăiești.

Nu poți să îți scuzi nici un fel trăirea ta în vreun păcat

Și nu poți nici să te mândrești atunci când ești sfânt și curat.

Păcatul care te robește nu poate nimic fără tine.

Puterea prin care te-apasă din faptul că vrei tu îi vine.



Acum, ascultând încheierea, vrem taina să o dezlegăm.

Căci neapărat trebuiește o lecție să învățam

Să afli secretul acesta, nu-ți trebuie școli, seminare,

Ci doar să petreci multă vreme în rugă și în meditare.

Iosif își făcea datoria, atunci când în casă-a intrat,

Aflându-se astfel sub pază de îngeri, din cer apărat.

David nu se-afla-n loc păzit, căci îngerii lui îl păzeau

Pe câmpul de luptă, nu-n pat, când alții luptau și mureau.

Dacă ar fi fost el la Raba, putea și-Afrodita să vină,

El n-ar fi căzut c-ar fi fost protejat de o strajă divină.



Acum vom extrage de-aici pentru noi o-nvățătură:

Atunci când ne-aflăm în vreun loc ce-l știm apărat de Scriptură,

Să stăm liniștiți lângă Domnul, că El ne va da biruința.

Așa după cum ne-a lăsat în Biblie făgăduința.

Iar alta, apoi, e aceasta: dacă David cel supranumit

După inima lui Dumnezeu ți totuși s-a prăbușit,

Ce nădejde putem s-avem noi că umblând după gustul firesc,

Să mai fim protejați de Isus, să avem ajutorul ceresc?

Căci dacă umblarea lui Iosif, plăcută lui Dumnezeu

L-a păzit chiar și atunci când femeia îl trăgea după sine mereu,

Umblarea după pofte-a lui David l-a târât într-atâta de jos

Că văzând de departe-o femeie, a căzut într-un mod rușinos.



Când Domnul te mână pe-un drum pe care-ntâlnești pașii Săi,

Nu te va-nvinge Satana cu toți aliații lui răi.

Când însă vreo poftă de-a ta te mână pe-un drum unde nu-s

Deloc urme sfinte de pași lăsate de Domnul Isus,

Să nu îți îndrepți nici o clipă nici gându-n direcția lui,

Chiar dacă pe drumul acela e chemat Numele Domnului.



Ne-alegem deci cu-nvățătura: în mersul vieții de-acum

Să nu ne-ntrebăm dacă un lucru ce-l facem e rău sau e bun.

Ci grija de căpetenie să nu fie "Ce?" ci "De ce?"

De ce fac un lucru sau altul? Îl vrea Domnul, sau că îmi place?

De rămânem acasă ca David, adică-n plăcerile noastre

În loc să ne-aflăm împreună cu Duhul - căpitanul de oaste,

Vom culege aceeași rușine și durere cu care-a plătit.

Facă Domnul Isus Cel din ceruri ca de azi, după ce-am auzit,

Să-nvățam că în orișice facem, oriunde ne ducem să stăm,

Să fim în voia deplină a Domnului pe care-L urmăm.