Poezie Zacheu (9)

Zacheu

(Luc. 19.1-10)



Zacheu – un om micuţ – cum era el de statură,

S-a urcat degrabă-n dud fără multă, tevatură!

El să-L vadă pe Isus însoţit de-aşa mulţime,

Cum stătea aşa pitit printre ramuri la-nălţime.



Nu i-a fost nici pic de jenă să se urce în copac,

Făr-a fi să urmărească tuturor a fi pe plac.

El ştia că este bine şi s-a căţărat convins,

Ca să vadă bine Solul ce din cer a fost trimis.



De acolo printre frunze el privise pe Isus,

Ca să ia din hrana vie ce-o aduse El de sus.

Era gol în conştiinţă şi-nsetat de mântuire,

Căci vedea-n cerescul Glas o măreaţă izbăvire.



Apăsat de tot trecutl ce-l lovea în conştiinţă,

A găsit atunci în Domnul un remediu prin căinţă.

Şi cum sta el în copac cu privirea sa-ndrăzneaţă,

I-a cerut ca să coboare, Cel ce dă la toate viaţă.



*



Când un om din neştiinţă se ridică ca să-L vadă,

Invăţatul dintre stele vrea la cruce jos să-I cadă!

Omului cel vechi,edenic, El îi cere-ntâi să moară,

Ca apoi să poată creşte pentru cer a doua oară.



Când un om, ce este sincer, se ridică ca Zacheu,

E-ndrăgit, nu de mulţime, ci de Insuşi, Dumnezeu!

Lui acum îi toarnă chipul, îl ciopleşte şi-l transformă,

Până poate ca să-l facă un creştin de bună formă.



E luat şi îngrijit şi frumos ţinut deoparte,

Până-n jur el va putea ca să dea a patra, parte.

Lui nici Domnul nu-i oferă sau să-i ia ceva din silă,

Şi aşa-l trasformă Duhul ca să dea din tot, cu milă.

Amin