Poezie NOI UNIM SINGURATATEA

NOI UNIM SINGURATATEA



Noi unim singurătatea cu de toate câte ştim,

Iar pe Domnul, şi la alţii, nu mai vrem ca să-L vestim.

Ne-nchistăm în ale noastre cu de toate şi cu datini,

Şi ne-mpachetăm pe cale cu neştiri şi plini de patimi.



Mai avem şi obiceiul s-aprobăm ca-nvăţătură,

Multe lucruri ce nu sunt, rânduite de Scriptură,

Care spune să respingem tot ce e dizgraţios,

In a fi plăcute-bune pentru slava lui Cristos.



Mai unim vremelnicia cu savoarea necredinţei

Şi aşa suntem împinşi spre vâltoarea umilinţei.

Domnului, ce ne iubeşte nu-I slujim cu conscvenţă,

Dar dorim să ne-nsoţească fără multă insistenţă.



Noi suntem uniţi în multe ca nisipul din argilă,

Fără să vedem fiinţa care-i slabă şi fragilă.

Nu ne place s-atârnăm de Isus în tot şi-n toate,

Dar dorim cu simţul firii să ne-ntindem către gloate.



Timpul este pe sfârşite şi-i păcat să ne-ntinăm,

Cu păcate ce ne-ar ţine, pe Cristos să-ntâmpinăm!

La nimic să nu privim ce-ar putea să ne mai lege,

Când o fi să ne-nălţăm spre Iubitul nostru, Rege.

Amin