Poezie Maria Magdalena

Pe pajiştea ce prindea

culori de primăvară,

ar vrea şi ea sărmana

să se mai joace afară.

Dar e lovită şi umilită

adesea de copii,

ce au de toate acasă,

ce-s veseli şi zglobii.



Să fie în batjocoră luată,

şi aruncată la o parte,

ca alţii să se râdă

şi urât să se poarte,

demult se obişnuise,

cu acest mizer destin,

deşi sufletu-i tânjea

după un strop de alin.



Vremea trecea

iar de acum fetiţa

o tânără frumoasă,

o adolescentă era,

şi-n inimă-i creştea,

şi mai puternică voinţa,

blestemu-ntr-o viaţă bună

a-şi transforma.



Într-o zi frumoasă

senină cu mult soare,

un tânăr o privi

fixând-o cu înfocare.

Cu vorbe dulci

inima-i ademeni,

ea lasă totul

şi cu speranţă-l însoţi.



Dar nu trecură multe zile,

cîteva cât numeri,

când tânărul dădu,

nevinovat din umeri,

-„Ştii Magdalena

să nu o iei în ură,

dar cred că totul,

a fost doar aventură".



Cu ochii înlăcrimaţi

cu sufletul zdrobit,

în faţa tinerei viitorul,

pe loc s-a năruit.

Cu trupul tremurând,

cu faţa stinsă, plânsă

ştia că de acum va fi,

mai alungată,mai respinsă.



-„Să mă întorc acasă?!

E clar nu se mai poate,

Am să iau drumul ce duce,

afară din cetate",

Convinsă că nu e nimeni

destinul să-l vegheze,

se hotărî cu disperare

tânara să se prostitueze.



Aşa-i trecură anii,

ce-i distrugeau fiinţa,

demult n-o mai mustra

nici măcar constiinţa.

Bărbaţii uşurateci,

şi plini de rele o vânau

în poftele lor murdare

o chinuiau o,umileau.



Curând ajunse Magdalena,

cunoscută în cetate,

pentru viaţa ei murdară

şi plină de păcate.

Fiinţa ei fragilă

de Dumnezeu creată,

era acum în lanţuri

de şapte demoni încuiată.



Pierduse demnitatea

pierduse vrednicia,

şi-acum plătea cu amar

răzvrătirea, nebunia.

Însă-n inima ei frântă

mai fumega un muc,

-„Am să încerc la Isus

cumva ca să mă duc!



Dar drumul până acolo,

e-anevoios e greu,

El tocmai a intrat

la un mare fariseu.

Şi acesta ştie prea bine

că sunt o păcătoasă,

precis mă aruncă afară

cu vocea-i nemiloasă."



Şi în mână luă femeia,

vasul ei de alabastru,

iar dorul din inima ei

acum devenise astru.

Paşii timizi se opriră,

fariseul văzându-l la masă,

Gândi: „-Intru! şi ce va spune,

deloc nu mai îmi pasă.



Un singur lucru îmi doresc

să capăt eliberare,

pentru trecutul păcătos

Isus să-mi dea iertare."

Purtată de acest sfânt fior

intră; I se aruncă la picioare,

şi fără cuvinte începu,

să plângă cu lacrimi amare.



Isus cunoştea femeia,

şi al ei trecut murdar

dar peste ea lasă să curgă,

al mântuirii har.

Demnitatea, vrednicia

i-au fost date înapoi

şi-al ei suflet îl umplu

cu comori şi taine noi.



Şi de-acum ea peste tot,

îl urmă nedespărţită,

căci mai presus de toate

era salvată, mântuită.

Iubirea ei pentru Isus

nu mai avea hotar,

cuvintele Lui le sorbea

ca pe un dulce nectar.



Minunile ce le făcu,

ea le-a văzut cu ochii ei,

cu cinci pâini şi doi peşti

hrăni bărbaţi, copii, femei;

Pe cei morţi i-a înviat ,

bolnavii vindecând,

El e profet cu adevărat,

auzi mulţimi spunând.



Cu strigăte de Osanale

cu ramuri de finici în mîini

ea Il privi acum pe Isus

cum intră în Ierusalim.

O,ce bucurie îi umplu fiinţa,

cu toţi strigau în plin

Isus Fiul lui David,

Împărat şi Miel Divin.



Şi aşa trecu săptămâna,

Isus fusese proclamat,

de atunci preoţii şi cărturarii,

căutau să prindă pe Impărat.

La sfat s-au întâlnit cu teamă

de norodul ce-l urma,

planul ca să Il omoare,

acum prin Iuda se-mplinea.



Şi zvonul repede se-mpînzi,

mulţimile se adunară

Isus e prins şi judecat,

dat în a Iadului ghiară.

Maria nu putea să creadă,

al ei Isus să fie condamnat,

veni şi ea să vadă,

poate totuşi va fi eliberat.



Şi inima-i se sfârşea,

văzând cum aceleaşi mulţimi.

acum strigau,urlau, răcneau ,

cu voci venite din întunecimi.

Nu-nţelegea ce s-a-ntâmplat,

ce a greşit, şi care-i vina Lui,

El a iertat a vindecat,

şi a făcut bine orcui.



Şi lacrimile şiroaie-i curgeau,

pe faţa arsă de soare,

iar gândurile-şi aduna;

„-Cum L-aş putea ajuta oare?!

Soldaţii– L înconjoară

şi fără milă Il lovesc,

iar la El ca să-ajung,

n-am şanse să răzbesc"



Şi aşa– L privi ea pe Isus,

cum în chinuri murea,

Speranţa şi tot ce I-a adus

se năruia, se spulbera.

Şi încă aşa o strigare,

„Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit"

Îi provoca disperare ,

era chinul cel mai cumplit.



....



Era aproape pe înserat,

era ziua Pregătirii,

când Iosif s-a dus la Pilat

cuprins de-un fior al simţirii,

Şi-l rugă să i de-a trupul

cu cinste să-L îngroape,

de locul celor bogaţi,

Să nu fie departe.



Maria Magdalena

şi mama lui Isus

cu inimile zdrobite

priveau unde L-au pus.

O piatră grea la uşă

a fost rostogolită

iar groapa lui Isus

de ostaşi bine păzită.



Noaptea căzu peste cetate,

ca un blestem ca un coşmar,

să doarmă să mai viseze,

când inima-i era de jar?

Când gânduri negre o bântuiau,

iar strigătul cel auzit

îi răsuna ca un ecou :

„Dumnezeul meu ,pentru ce m-ai părăsit!"



Smulsă din chinul nopţii,

când întunericul se risipea

la groapa iar să meargă,

în inimă dorinţa–i creştea.

O ultimă mulţumire,

pentru iertarea de păcat,

pentru iubirea revărsată ,

vroia sa-I dea neaparat.



Pe colinele şerpuite

afară din Ierusalim,

Paşii ei grăbiţi alergau,

spre al ei Mântuitor divin!

Toate scenele văzute,

i se perindau în gând

şi nori negri iar cădeau,

peste sufletu-i arzând.



Ajunsă la groapă,

deodată se înspăimântă,

piatra-i dată la o parte,

mormântul gol o frământă.

Dar iată, că doi îngeri,

în alb strălucitor

O strigă pe nume ,

şi-o-ntreabă de-al inimii dor.



„-Ah mi-e atât de teamă,

pe Domnul mi L-au luat

de-aş şti unde L-au pus,

m-aş duce imediat".

Dar abia că se întoarce,

şi un altul o întreabă

-„Femeie de ce plângi,

eşti obosită şi fără vlagă?"



Crezând că-i grădinarul

întrebă mai cu foc,

că el L-ar fi luat

nu se’ndoi deloc.

-„Domnule spune-mi ,L-ai luat?,

oriunde-ar fi mă duc să-L iau,

sunt gata pentru El

viaţa să mi-o dau.



Dar când pe nume o strigă,

cu vocea-I sublimă "Marie",

tresări,sub un fior

vocea Lui Isus o ştie.

Ea se-toarce şi Il strigă,

eşti Rabuni,Învăţătorul,

nu Te las, rămâi aici

inima mi-a frânt-o dorul.



O ,Marie, tu Mă ţii ,

Eu la Tatăl am să mă sui,

Du-te acuma şi vesteşte,

aceasta–n lume orişicui.

Eu sunt viu , am înviat,

prin viaţa ta să dai solia,

însoţită de bucuria

că-n dar ţi-am dat veşnicia.



--------------