Poezie Argintarul

Ca-ntr-un decor din vremi medievale,

Îl vezi stând jos la margine de târg

Şi, dedicat cu totul muncii sale,

El modelează nobile metale,

În mica nicovală dând cu sârg.



El ştie cât să înteţească focul

Când pune-argintul peste micul rug;

Aicea termometre nu-şi au locul,

Nici cronometre stabilind sorocul,

Ci e o taină-n vechiul meşteşug.



Da, este o durată limitată

Pe care, atent, nu o va depăşi,

Ştiind că acţiunea-i terminată

Când în metalul curgător, deodată,

Satisfăcut, se poate oglindi.



Şi nu greşeşte, astfel, niciodată

În tot procesul purificator,

Căci nu rămâne zgură şi nici pată

Când lacrima de-argint, fluidizată,

Fidel reflectă chipu-i zâmbitor.

***

Ajută-mă să înţeleg, Părinte,

De ce-i adesea foc în viaţa mea

Şi la apostrofări să iau aminte,

Să înţeleg că Tu mă vrei fierbinte

Şi curăţat prin foc, spre slava Ta.



Să înţeleg deplin, o, sfinte Tată,

Că pentru veşnicii mă pregăteşti,

Că vrei să am o haină fără pată

Şi-n viaţa-mi toată, Ţie închinată,

Vrei, Doamne, chipul să Ţi-l oglindeşti.



Amin

Vulcan, oct. 2006