Poezie Erai curcubeul

Suspine zburau înspre stele

În liniştea blândă a serii...

Bând cupa păcatelor mele

Suiai povârnişul durerii.



Apoi, în a nopţii răcoare,

Cu Faţa în lutul uscat,

Erai Dumnezeul ce moare

Pentr-un pământ vinovat.



Broboane de sânge, din frunte,

Sclipind ca perlele-n praf,

În al supliciului munte

Săpau cel mai sfânt epitaf:



"Atât, Dumnezeul cel viu

Iubit-a lumea pierdută

C-a dat pe singurul Fiu,

Odrasla, în iesle născută,



Ca oricine crede în El

Să nu piară în iazul amar,

Ci Viaţa şi-al Păcii inel

Să le primească în dar"!...



Acolo, condamnat de istorie,

Ardeai în para iubirii

Şi-n ceasul de sfântă memorie

Te-au iubit doar trandafirii!



Pe cruce, în plânsul măslinilor,

Sorbeai paharul durerii,

Ştiind că-n pironirea mâinilor

Sta siguranţa-nvierii.



Erai curcubeul iertării

În crevasul urii, nestins!

Zdrobind însă duhul negării,

Moartea, prin moarte-ai învins!



O, Golgotă minunată,

Izvor de lumină, etern!

Ce raze, ce pace curată

Pe inima mea tu aşterni!



Aş vrea cu harpă de aur

Un imn de-nchinare, un cânt

Să-nalţ din al gurii tezaur

Mântuitorului sfânt!



**



Azi, crezul mă poartă-napoi

Cum cuibul cheamă lăstunul,

Urcăm suferind amândoi

Pe lemnul sortit pentru Unul!



Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu

Cristos trăieşte în mine

El - Om, Adonai, Dumnezeu –

Mă-nveşniceşte în Sine!





Nicholas Dinu

23 ian. 2007