Poezie Cad frunze aurii...

Cad frunze aurii adiate de vânt

Și...cad, una câte una spre pământ

și privesc căderea lor atât de tristă

și-mi spun că

au fost unele care au căzut pe când erau verzi....

altele-poate nici nu au ajuns să fie cu adevărat frunze...



Și gândul îmi zboară spre nimicnicia omului

"ce e omul ca să Te uiți la el?"

unii cad mai devreme, alții mai târziu...

unii cad pentru totdeauna îngropați de lespedea enormă

a unor fapte murdare

alții "cad" pentru că așa trebuie să treacă dincolo,

nu este altă poartă...



dar căderea lor este ridicarea cea mai înaltă...

pentru vecinicia glorioasa...



dar tu?

Ce «cadere » îți așterni cât umbli

încă în colbul aceste lumi?



Ascultă... Căci n-a trece mult

și toate s-or duce deodată,

dar, iată-ntr-al lumii tumult

Isus te mai cheamă o dată...



Primește-L să intre în inima ta...

Să-ți lase în ea veșnicia

Primește-L să-ți spună de dragostea SA

Și-n ea să-ți clădești bucuria...



Primește-L să-ți spună de biciul roman...

De hula și ura din gloată

Ca prețul iertării plătit la Calvar

E azi pentru tine a cerului poartă...



Primește-L că-n harul și dragostea Sa

Te vrea să-i dai inima toată

O... nu Îl respinge căci poate acum

Te cheamă de ultima dată...