Poezie Nu-s de prin partea locului

Într-o zi, Mărin şi Pătru, după ce s-au îmbătat

s-au pornit s-ajung-acasă şi pe drum s-au apucat

să se certe - pe ce credeţi? Privind luna sclipitoare

Mărin susţinea că-i luna, Petre zicea că e soare.



Cearta se-nteţise bine când, spre fericirea lor,

Apăru din întâmplare pe-acolo un călător.

Acesta dădu bineţe pe un ton politicos

cătându-şi de drumeţie cum stă omului frumos.



Dar n-a mai putut să meargă că cei doi l-au apucat

fiecare de o mână şi, cu pasul clătinat,

l-au pus între ei la mijloc, iar Mărin i-a zis: Bădie,

nu-i aşa că aia-i luna, aia ca o farfurie?

Nici nu-şi terminase vorba când, tot sughiţând de zor,

Trăgând şapca pe-o sprânceană şi c-un ton poruncitor,

I-a zis Pătru: Hei, Bădie, nu-i aşa că ăla-i soare?

Nu vezi, bre, că dă lumină? Ptiiii, ce raze lucitoare!



Bietul călătorul nostru era tare-ngrijorat.

Cu beţivul şi nebunul ştia, nu-i de discutat.

Şi-n timp ce Mărin şi Pătru îl priveau pe sub sprânceană

Clătinându-se ca plopul legănat de vânt de toamnă,

Bietul călătorul nostru se gândea zicând în sine:

Orice-aş zice eu că este n-am să scap de-aici cu bine.

Cugetând el pe-ndelete i-a trecut prin gând să spună

Un gând de conciliere: nici că-i soare, nici că-i lună.

Zise-atunci: măi, oameni buni, de nu vi-i cu supărare

Nu-s din părţile acestea, trec pe-aici din întâmplare.



Dându-i drumul din strânsoare, călătorul a plecat

Lăsând pentru noi în urmă ceva bun de învăţat.



Dacă vrem să nu ne prindă în strânsoare vreun tâlhar

Care fură bucuria de-a trăi cerul prin har,

Luând aminte la Scriptura Domnului Hristos Isus

Că noi nu suntem din lume, ci din cerul Lui de sus,

Ori de câte ori ispita c-o plăcere pământească

Caută să ne înhaţe şi-apoi să ne chinuiască,

Noi să zicem ca drumeţul: Lume, nu te supăra,

Sunt doar călător prin tine, n-ai ce-mi da, și n-ai ce-mi lua.



Cu cât lumea îţi e astăzi mai departe, mai străină,

Te vei bucura mai tare de a cerului lumină.