Poezie Pruncul din Betleem

Pruncul din Betleem



Trecut-au două mii de ani

De când la Betleem, sosiţi,

Doi străini părând sărmani

Băteau la porţi, a fi primiţi.



Ei se numeau Iosif şi Maria

Venind tocmai din Nazaret,

Ca să se înscrie-n seminţia

Lui David, Rege şi Profet.



Cetatea-ntreagă au colindat

Până la ceasul, de-nserare,

Şi pretutindeni, au întrebat

Un loc de-odihnă, cine are?



Dar o! Nicăieri nu au găsit

Răspuns, la a lor întrebare,

Decât, într-un staul încălzit

De vite blânde prin suflare.



Şi mulţumiţi ei spre-odihnire

Cu animale de-a-împreună,

Se bucurau de-a lor privire

Citindu-le-n ochi voia bună.



Aici, şi Iosif şi Maria, îndată

S-au plecat pân-la pământ,

Mulţumind, că Domnul iată,

S-a îngrjit de-acoperământ.



În inimi simţeau mulţumire

Pentru-a lor lungă călătorie,

Din Nazaret, pân-la sosire

În Betleem ca să se-nscrie.



Căci a Împăratului poruncă

Ei trebuiau să o-mplinească,

Spiţa de neam fiind adâncă

Către cetatea strămoşească.



Şi-n staul, L-a născut Maria

Pe Pruncul ei, Domnul Isus,

Pe cel care-i chemat Mesia

Aşa cum în profeţi s-a spus.



Şi, după marea lor bucurie

Maria, cu drag L-a înfăşat,

La sân L-a pus cu gingăsie

Si-n ieslea caldă L-a culcat.



Şi au venit de vreme-n zori

Să-L afle dis de dimineaţă,

O grupă, de câţiva păstori

Să-L vadă pe copil la faţă.



Ei la părinţi le-au povestit

Cum îngeri lor s-au arătat,

Cum de Prunc ei au vorbit

Şi ca să-L afle i-a îndrumat.



S-au bucurat Iosif şi Maria

Cand astfel, le-au povestit,

Căci Pruncul lor era Mesia

Din vremi de mult făgăduit.



Şi au venit ca să se-nchine

La Pruncul, Împărat vestit,

Cu visteriile de daruri pline

Magi pricepuţi, din Răsărit.



În noapte-au fost călăuziţi

De către steaua luminoasă,

Şi-n Betleem au fost opriţi

Intrând cu dragoste în casă.



Cu feţe umile, s-au plecat

Şi în respect pân-la pământ,

Pruncului mic, s-au închinat

Ca unui Împărat Prea Sfânt.



Mulţimi de daruri I-au adus

Din visteriile pline, deschise,

Si-n faţa Pruncului le-au pus

Bucuroşi ei fiind că Îl găsise.



Şi aur, şi smirnă, şi tămâie

I-au fost aduse ca cinstire,

Şi-au fost rugaţi să rămâie

În noapte pentru odihnire.



Ei au rămas, dar într-un vis

Un înger sfânt i-a avertizat,

Că drumul le-a fost interzis

Pe la Irod, de-a fi înştiinţat.



Şi s-au întors pe-altă cărare

Şi n-au spus visul, nimănui,

Ducând cu ei o veste mare

Despre Copil, şi steaua Lui.



Flavius Laurian Duverna.

22 decembrie 2005