Poezie Înflorire (1)

O aşchie de viaţă

Căzu în lutul sur

Şi râse-ntreaga piaţă

Buruienos în jur:



„Şi ea vrea să trăiască

În lumea noastră mare...

Poate a da să crească

Ca să devină floare?!



Din spini şi buruiene

Doreşti o cale nouă?

Atunci ia şi te-aşterne

Bătând mătănii nouă.



Stăpâne, pe lumine

Am fost aici tot timpul...

Deci stăruieşte bine

Să-ţi poată creşte ghimpul.



Iar dacă o vei face

Pe neascultătorul

Nu te-om lăsa în pace

Cu greul şi uşorul...”



Ci aşchia spre ceruri

Porni o tulpiniţă

Cu nu ştiu ce-adevăruri,

Cu nu ştiu ce Credinţă!



Mai râse-adunătura

Tot strălucind în glume:

„N-a zis aşa Scriptura

Cât am trăit pe lume.



Ia uite subţirica,

În nouri cum se duce

Şi poate că voinica,

Stejar vrea ca să urce?!”



Însă trecu o noapte

Şi ziua când învinse;

Ele văzură toate

Că firul înflorise.



Cu-o coroniţă albă

Privea spre cer timidă...

Şi cei aleşi de iarbă

Porniră să se-aprindă:



„Priviţi ce-obrăznicie,

O, sfântă adunare:

E plină de mândrie

Această hâtră floare.



Ea nu-şi ucide eul

Să fie tot ţepoasă

Aşa că Dumnezeul

O va lovi cu-o coasă.



Dar noi, frăţia toată

Ce-L aşteptăm pe Mire

Să-nnăbuşim pe dată

Această înflorire.



Când va veni în vale

Din bolta Lui albastră,

El ne va da medalii

De stăruinţa noastră.



S-o "beştelim" în coate

De-a părăsi-o duhul!..”

În val de răutate,

Se încărca văzduhul.



Posibil, aste poame

Ar fi ucis-o-n ciudă,

Dar iată că doi oameni

Se întorceau din trudă.



Unul a spus: ”Priveşte!

Ieri n-am văzut pe nimeni,

Iar azi ea înfloreşte

Între buruienime.



Triumf de spini aseară,

De scai şi mătrăgune,

Azi, ea – o primăvară

Ce cheamă în minune.



Ieri parcă-ntr-o pustie,

Nu se vedea nimica...

Vezi azi ce bucurie,

Ne-aduce floricica.



Acum credeam că viaţa

E chin şi e tristeţe,

Dar ea mi-a dat speranţa

Că este frumuseţe!”



Al doilea spuse: ”Uite –

Ea-i doar o mică floare,

Iar buruieni sunt multe

Şi pot să o omoare...”



Deci amândoi porniră

De-a le zătri pe toate

Şi iute curăţiră

Locul de răutate.



Apoi s-au dus acasă...

În urma lor uimită,

Le surâdea frumoasă

O mică mărgărită...



Trecu un timp şi-o vreme

Şi vine-ncet o altă –

O oboseală geme,

O bucurie saltă,



Dar cum trec locu-acesta

Bărbaţii pierd regrete:

Căci le zâmbesc modeste

Mulţimi de margarete.