Poezie Vesnicia (4)

Cand starea mea se va schimba si-n vesnicii vor fi atatea intrebari de pus,

Tacut as vrea ca sa-L admir pe Dumnezeu si cate frumuseti vor fi acolo sus;

In nespusa-mi uimire doar o-ntrebare am acum si-atunci va fi la fel, Ce nu-nteleg de-atata timp cu-a Sa rabdare-o sa-mi explice precis odata El.



Ca poate astazi tot pamantul ca sa-l imbratiseze cu-ale lui brate iubitoare

Si pacatosul ca sa-l scoata din groapa mocirloasa in marea-I indurare,

Asa cum poate sa cuprind-oceanul, sa-l ocroteasca-n mari furtuni, Ma apara de-ai mei vrajmasi, intelepciune poate da de vrea la cei nebuni.



Din cel mai inrait om poate face-un sfant sa fie-o viata-ntreaga,

Ce nu pricepe un prieten in grele suferinti, doar El mai poate sa-nteleaga,

Chiar plansul potoleste ce-n boabe cristaline curge, mi-asculta toate Suspinele-n tacere, durerea-n bucurie sa mi-o preschimbe poate.



De ce mi-as face planuri cu omenesti dorinte ce rasturnate pot fi intr-o clipita?

Pornirea mea pe un fagas gresit o vede Dumnezeu si poate fi oprita. Cand ura spre mine da navala sa ma zdrobeasca de multe ori nimicitoare,

Topita e de-a Lui iubire, iar norii grei deasupra mea el ii transforma-n soare.



Firesc e inceputul, nimic nu-i fara el, cum pot ca sa pricep ce-i vesnicia?

Dintotdeaun-a fost doar Dumnezeu; nu-i poate cuprinde nimeni maretia.

Gandirea mea prea mica este ca sa patrund cu ea spre-acel necunoscut,

Desi neputincios spre el mi-ndrept privirea si-as vrea sa stiu mai mult.



E prea devreme ca sa-l aflu si resemnat privesc spre cer noaptea tarziu,

Mi-maginez cum o sa fie intrebarea in fata Lui cand o sa fiu.