Poezie HAr

Nimeni nu-L poate intreba pe Dumnezeu; de ce sunt astfel toate?

De ce e omul mantuit, cand El putea sa-l lase in pacate.

Nimic nu poate-opri ca a sa voie sa se faca, doar El e suveran

Si tot se implineste dupa a Lui placere cu tot ce are-n plan.



Oricat de important e-un om; bogat, sarac, cu toti sunt pacatosi,

Din a lui Dumnezeu favoare au cazut oricat ar fi fost de frumosi.

El nu iubeste niciodata doar datorita frumusetii pe cineva anume,

Oricum de s-ar numi sau dac-ar fi sa n-aiba nici un nume.



Frumos nimic nu este in rasa cea umana care sa aiba cautare,

Iar Dumnezeu nu o ajuta pentru-aparenta sa atragatoare,

Nici pentru c-ar gasi vreun lucru bun ca sa-l incante cu ceva,

Sa-i puna inima-n miscare, sa merite vreodata ca sa le dea mila.



Exista ceva in oameni care ii face sa aiba o parere buna despre ei,

Acestia simt nevoia ca toti sa le aprobe-n unanimitate-a lor idei,

Unii pe altii se ajuta de au vreun interes starnit ce este important

Sau daca au o grea problema care-a ajuns in punctul culminant.



Dumnezeu poate iubi si-atunci cand frumusete El nu a dat in dar

Si-l mantuie pe om fiindca-l iubeste din cauza marelui Sau har;

Incepe sa-l caute-nainte ca acesta sa faca, el, cel dintai vreun pas,

La fata lui Isus, nici nu se uita, nemantuit nu vrea sa stie c-a ramas.